Sorin Gherguţ a publicat un nou volum de poeme – “Orice. Uverturi & reziduuri”- la Editura Panodra M, în colecţia “Cercul poeţilor apăruţi”. Această colecţie “îşi propune să le ofere poeziei şi poeţilor condurul vizibilităţii, fără a-i deposeda de dragii lor saboţi grei din lemn cu care se strecoară lent şi obligatoriu discret prin meandrele contemporaneităţii. Este, fără îndoială, o şansă să inaugurăm “Cercul Poeţilor Apăruţi” cu un autor precum Sorin Gherguţ, a cărui poezie este însăşi definiţia seducţiei continue, ruşinate din când în când de ea însăşi şi neobrăzat de inteligente.” (Svetlana Cârstean) Andra Rotaru a dialogat cu Sorin Gherguţ despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Volumul se deschide cu poemul „odă a (abuzului)” în care, precum într-o pendulare între două extreme, calea de mijloc este una personalizată şi asumată.
Da? În principiu, regimul afirmaţiilor cuprinse în poeme este cel al ficţiunii, atât sub aspect narativ cât şi ideologic. Întreprinderea literară e una cu răspundere epistemică limitată. Orice asemănare cu părerile mele reale…
Acum, vorbind despre textul cu care începe cartea, se întâmplă să am realmente, uneori, o înclinaţie către gri, fără să-l opun numaidecât albului şi/sau negrului (culorile unei echipe cu care obişnuiam să ţin pe când eram microbist, de altfel). Calea de mijloc nu cadrează însă, s-ar părea, cu „abuzul“ cântat şi acuzat câteva versuri mai jos. Subscriu însă, şi ca persoană fizică (opozabilă aici celei lirice), la ideea că „decât decedat mult mai bine confuz“. Mă mai suspectez, în sensul, cum să zic, moyen-ităţii, middle-oidiei sau (mijloc)-filiei sus-întrevăzute, de un penchant către multe dintre valorile care s-ar numi burgheze. M-aş alătura, la o adică, unui festival sub genericul burjui-pride.
Dacă am fost dresaţi pentru anumite rigori ale unei bune funcţionări a societăţii, ce ne mai rămâne propriu? Unde şi când simţi că faci doar ceea ce te caracterizează?
Grea discuţie. Nu sunt convins că acel „ceva propriu“ realmente există. Dar dacă e să caut neapărat o sursă a alienării, aş merge dincolo de social, către biologie şi etologie. E doar un gând. Poate că dacă am trăi undeva unde ne-am putea hrăni doar cu nectar şi fructe din flora spontană, iar clima ar fi mediteraneană, să zicem, am fi „mai acasă“. Însă – cred „cu tărie“ asta – e unul dintre cele mai mari mistere (ale naturii umane) că nu ne putem imagina un astfel de loc şi să nu se ivească, on 2nd thought, problema plictiselii inerente unei situaţii astfel lipsite de „provocări“. Este ceea ce înţelepciunea populară a cuprins în sintagma „rău cu rău, dar mai rău fără rău“. Dar ţine asta într-adevăr de natura umană, sau om fi fost „dresaţi“ să simţim nevoia unor riscuri, încercări, etc ? Şi dacă a doua varianta e cea valabilă, de către cine şi în ce scop ? Am pomenit clima mediteraneană drept una posibil optimă, dar mie îmi plac foarte mult zăpada, iarna – fiind în acelaşi timp conştient că, pentru cineva fără adăpost, sau bolnav, sezonul rece e o mare năpastă. Mă tem, însă, că am deviat de la tema celor două întrebări…
„de extincţie mi-e groază un pic mai puţin decât mi-e groază de muncă”, scrii tu. Ce mecanisme malefice şi distructive angrenează munca, şi care sunt efectele sale, din punctul tău de vedere?
Cum spuneam şi mai devreme – şi mă bucur de câte ori am ocazia să o repet, spre a risipi posibile confuzii – personajul care vorbeşte la persoana I în poeme nu e, în pofida anumitor indicii contrare, acelaşi cu acela care semnează pe copertă. Eu, personal, am un respect, cum să zic, aproape mistic pentru lucrurile făcute cu strădanie şi cu măiestrie (la care măiestrie nu altfel decît tot prin străduinţă se ajunge). De fapt, în textul cu pricina, „munca“ stă, cumva metonimic, pentru ne-libertate, obligaţie, pură rutină, etc. Când am scris versul pe care îl citaţi, cred că prin 1995-96, nici nu fusesem încă angajat undeva, iar aprehesiunea despre care e vorba, reală, se referea la lucruri de felul programului 9-17, 5 zile din 7. N-am scăpat. Dar nici n-am murit din asta.
„cum devine treaba/ ceva tolerabil”?
Prin delegare. Mai sunt şi alte căi, zen sau din alte zone. Oricum, ai, n-ai treabă, trece şi vremea muncii. Ai sau n-ai stagiu complet de cotizare la un fond de pensii.
A existat vreun loc propice pentru tine, în care ororile legate de muncă să fi fost total inexistente?
Da. La Tescani, în octombrie 2006, în rezidenţă la Centrul Rosetti-Tescanu, cu o bursă acordată de Pro Helvetia. Acolo s-a şi conturat volumul care prilejuieşte acest interviu. Cât despre eventualele, vorba vine, „orori“ legate de muncă, trebuie să spun că au fost compensate cu asupra de măsură de faptul că am avut, în general, colegi de toată isprava şi că am întâlnit, graţie ocupaţiilor avute, oameni remarcabili.
„versul nescris e cel mai bun vers, următorul e cel pe care tocmai l-ai şters”
Căci „ce nu e, nu e defect“.
Ce faci tu când ai ce face?
Totul sau nimic, sau ceva.
Ce stări caracterizează cel mai bine încheierea unui volum?
Răspunsul scurt este: depinde. Acum, pe lung : volumul pe care l-am publicat recent a avut mai mult false finaluri, nu l-am terminat dintr-o trăsătură de condei. Astfel că la încheierea reală, finală, eram oarecum imunizat, sau se instalase o toleranţă faţă de efectul euforizant al momentului. Senzaţia dominantă a fost totuşi de uşurare – că pot livra, în sfârşit, produsul (pentru realizarea căruia primisem o bursă şi beneficiasem, cum povesteam adineauri, de o minunată rezidenţă), că mă pot apuca temeinic de altceva. După punctul pus la masa de lucru, există momentul trimiterii la editură, în care intervin alte stări. În cazul meu, unele nelinişti: voi fi îndeajuns de atent, de data asta, încât, când dau „bunul de tipar“ să nu scape greşeli? – de exemplu. Pe urmă, un capitol distinct e ce se întâmplă imediat după publicare – o perioadă care mi se pare, în ce mă priveşte, dacă nu direct patogenă, favorizantă pentru unele maladii ale spiritului. Simptome: îndesirea căutărilor după propriul nume pe google sau alte motoare de profil, bătutul oraşului, din chioşc în chioşc, după publicaţii în care au apărut cronici sau semnalări, etc
[…] Un interviu cu autorul poate fi citit pe AgentiadeCarte: http://www.agentiadecarte.ro/2011/04/%E2%80%9Cintreprinderea-literara-e-una-cu-raspundere-epistemica… […]