La Editura Polirom, în colecţia “Biblioteca Polirom. Proză XX”, va apărea volumul “Toamnă la Pekin” de Boris Vian, în traducerea Gabrielei Abăluţă.
Contrar aşteptărilor create de titlul-capcană, “Toamnă la Pekin” (1947) nu face nici cea mai mică aluzie la nostalgia toamnei sau la exoticul oraş chinezesc, ci se constituie mai curând ca un roman absurd, destinat iubitorilor de jocuri de limbaj insolite. Povestea, ramificată în intrigi obscure, este proiectată pe decorul unui deşert imaginar – numit simbolic Exopotamia –, unde se construieşte o cale ferată fără trenuri, care nu duce nicăieri. Personajele maniacale, voluptuoase sau ilare – un funcţionar obsedat de calcule, un arheolog care face zob orice relicvă dezgropată, un doctor care îşi numără cu grijă pacienţii ucişi, o femeie cu pielea ca arama şi un călugăr ce nu poartă nimic pe sub sutană – sunt antrenate toate în acest vast proiect fără sens, pentru realizarea căruia se dărâmă la fel de mult pe cât se construieşte.
Unul dintre copiii teribili ai literaturii franceze a secolului XX, Boris Vian (1920-1959) s-a născut la Ville d’Avray. A studiat ingineria la Şcoala Centrală din Paris şi a frecventat cercurile literare pariziene, încercându-şi condeiul în diverse genuri. În 1947, “Spuma zilelor” – despre care Queneau afirma că este „cel mai mişcător roman de dragoste contemporan” – a atras atenţia criticii, aducându-i recunoaşterea ca scriitor. În limba română au fost traduse până acum romanele “Voi scuipa pe mormintele voastre” (1946), „Moarte pocitaniilor” (1948), „Iarba roşie” (1950), „Smulgătorul de inimi” (1953) şi câteva volume de nuvele, poezii şi critică literară precum: “Blues pentru o pisică neagră” (1949), „N-aş prea vrea ca s-o mierlesc” (1962) sau „Cronici romanţate” (1946).