Naomi Ionică a publicat în 2010 volumul de poeme „Cei singuri vor rămâne singuri”, Editura Tracus Arte, nominalizat la unele dintre cele mai importante premii naţionale pentru debut. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cum a luat naştere acest volum.
„Cei singuri vor rămâne singuri” se deschide cu redarea unor ritualuri şi gesturi matrimoniale între Fantazia şi Omul Koleopter. Fiecare îşi schimbă rolul, în funcţie de celălalt sau de fiinţele din jur, şi fiecare dintre ei are propriile fantezii.
Chiar pentru mine, naşterea personajului Fantazia şi a textului care îi reprezintă fantasmele, a fost o surpriză. Dacă există maniera în care scrisul preia controlul şi îţi descoperă ceva despre tine, ceva adânc pe care nu l-ai putut descoperi nici citind, nici în discuţiile cu preitenii, nici în alt mod, este scoaterea la suprafaţa inteligibilă a eului tău secret, punând pur şi simplu mâna pe pix, fără nimic în cap, nimic prestabilit şi aşteptarea acelui flux interior. Îi putem spune dicteu automat. Aşa s-a născut Fantazia, cel mai substaţial poem al meu. Bineînţeles că el este o tranfigurare a energiilor care animă viaţa unui cuplu modern, în care iubirea funcţionează dincolo de coerenţa unui sentiment. Iubirea este absurdă, sentimentele sunt fluctuante, consistenţa lor nu ţine de realitate, ci de fantasmă. De aceea, fantasmele interioare sunt atât de importante în istoria cuplului Fantazia-Koleopterul, pentru că fantasmele sunt pur şi simplu importante pentru omul modern, chiar dacă existenţa noastră este permanent scurtcircuitată de evenimente, aşa cum “am povestit” şi în poemul meu.
Când am scris textul titular Fantazia, al volumului “Cei singuri vor rămâne singuri”, eram la Festivalul de teatru Undergraund, Arad, în 2007; aveam de scris un text cu subiect liber, el urma să fie interpretat pe scenă de către actori profesionişti. Mă aflam în podul Teatrului Vechi, prăfuit, întunecos, cu ceilalţi colegi. Nu voiam să spun nimic, nu voiam să scriu nimic. Cred că am stat liniştită preţ de jumătate de oră, încercând doar să mă ascult şi aşa m-a găsit Fantazia.
Cât de greu este să integrezi în poezie, un fir narativ?
Cred că îţi este cel mai la îndemână. Pentru că firul narativ urmăreşte o procesualitate a corpului, a fantasmelor lui. Sentimentele se povestesc, iar dacă povestea e aproape de concreteţea şi pulsatilitatea corporală, de epiderma şi de câmpul nostru somatic, percepem lumea în “metafore”, în sensul de stranietăţi, fantasme, obscurităţi, reziduuri culturale şi nostalgii. Toate sedimentate în carnea noastră, în trupul nostru secret.
Pielea îşi învaţă experienţele, corpul nu îşi uită senzaţiile. Dacă înveţi să cobori în această materie vâscoasă a corporalităţii şi să o traduci, nefalsificând trăirea, eşti poet.
Poetul Alexandru Muşina vorbeşte despre o plasmă a poeziei, regretatul prozator Gheorghe Crăciun vorbeşte despre “scriitura corporală”. Au fost profesorii mei, de la ei am învăţat cel mai mult despre ceea ce înseamnă poezia adevărată. Adică să vorbeşti despre ceea ce contează, despre ceea ce e cu adevărat important pentru noi, cum ar spune Alexandru Muşina. A fost şansa mea să mă formez în apropierea acestor scriitori extraordinari.
Relaţia dintre cele două personaje pare până la un anumit punct una atipică, lipsită de gesturile a doi miri. Apoi, aceasta se deteriorează pe măsură ce Koleopterul îşi părăseşte căminul, acuzând-o pe Fantazia, la revenire, de trădare. Care sunt reacţiile Fantaziei în faţa comportamentului agresiv al bărbatului său, şi cum decurge relaţia dintre cei doi?
Din păcate, orice poveste de iubire este o poveste despre destrămare. Din lecturile mele, m-a întristat această perspectivă – demitizarea, ca şi ieşirea din copilărie. Mă încăpăţânez să cred că fiecare vârstă umană are miturile ei. De aceea, în poemul meu există această repetabilitate a ritualurilor, pe care am redat-o printr-o cadenţă aproape monotonă, simplificată chiar, a frazei. De fapt, nu contează cum reacţionează Fantazia, nici ce se întâmplă cu cei doi. Dacă reuşeşti să transmiţi metamorfoza unui sentiment, textul ţi-a reuşit. Oamenii sunt importanţi numai în viaţă, în text este important numai ce reuşeşti să transmiţi, folosindu-te de experienţele tale, de oamenii pe care îi cunoşti – adică folosindu-te de personaje, de cuvinte, de structuri ritmice, de imagini.
Ce face personajul Koleopter pentru a scăpa de morbiditatea anxioasă care-l bântuie şi ce provoacă aceste stări?
Koleopterul nu face nimic de genul curativ; evadează din când în când “din realitate”, pentru că pur şi simplu stările sunt provocate de succesiunea evenimentelor unei realităţi pe care nu o poţi controla, care dublează realitatea subiectivă şi tu nu mai găseşti, la un moment dat, pulsul, echilibrul, nu te mai poţi insera în real.
Fantazia îşi neagă deseori nefericirea. Ce face în acest sens?
Încearcă să uite de sine: face cumpărături, decorează casa, visează să fie mamă, citeşte poveştile despre ceilalţi, poveştile altora, dă petreceri, se înconjoară de lux şi de bun gust, face plăcinte. Tu, de exemplu, ce ai face dacă te-ai simţi nefericită ?
Bineînţeles, Fantazia îşi creează o rezervă afectivă, o iubire im/posibilă. Ea visează la Pampon “care face băi în amidon”, e bineînţeles o metaforă, bineînţeles o ironie.
Atât Fantazia e o fiinţă imprevizibilă şi schimbătoare, cât şi Omul Koleopter, a cărui soartă nu se împlineşte la timp. „el era o fiinţă născută să moară a doua zi”.
Totul este imprevizibil într-o relaţie vie, absolut totul, de la bioritm la lucrurile care înconjoară cuplul. Oricând cuplul poate să se dizolve. Dacă Koleopterul moare, Fantazia moare, e clar, din nou o metaforă. Cei doi sunt aceeaşi moleculă, se mişcă după acelaşi foton de lumină, dar cum să redai asta într-un poem, decât prin stranietăţi şi fantasme. Unora li s-au părut gratuite; nimic nu este fără magmă interioară atunci când scrii, nu-i aşa ?
Visele în afara căsniciei sunt dese. Ce îi oferă acestea, în plus, faţă de relaţia cu propriul soţ?
Visele nu înseamnă nimic, nu îţi pot oferi nimic în plus, dar trebuie să visezi. De ce ? Nu ştiu, cert e că toţi visăm şi toţi avem fantasme în afara căsniciei, cam asta am vrut să tranduc, nu că Fantazia are fantasme, femeia are fantasme, oamenii au fantasme. Fantazia se vrea iubită, compensată cumva de inerentele « incomodităţi » şi incongrueţe, fireşti oricărui cuplu.
De asemenea, ea visează să aibă un copil „cu două picioare două mâini doi ochi două urechi”. Către ce duce această neputinţă de a avea copii?
E traducerea celei mai profunde spaime pe care o poate avea femeia, faptul că nu poate fi fertilă. Spre nebunie duce, clar. Nu că o iei razna cu totul, dar natura instinctuală a femeii e la fel de puternică precum cea a bărbatului, doar că femeia a fost educată să fie docilă, să renunţe, iar instinctul de maternitate este cel mai puternic naturii noastre, până la jertfa de sine, ceea ce e foarte mult, nu?
Volumul e împărţit în două părţi: „Fantazia” şi „Femeile singure”. De ce ai ales femeile ca punct de pornire pentru ipostazierea singurătăţii?
Din justeţe. Pot să simt ce simte o femeie singură, nu şi un bărbat singur şi nu am de gând să aflu din tratatele de psihologie. Sunt atâţia bărbaţi care pot face asta mult mai bine decât mine. Mă interesează, în multe privinţe, ce simte o femeie într-o lume în care sunt şi bărbaţi şi femei, pe aceleaşi poziţii de luptă. Fiecare luptă cu armele sale, de ce m-aş chinui să îmi asum valenţe masculine, când pot să rezist mult mai bine cu ceea ce mi-a hotărât natura, când m-a făcut femeie. De aceea, nu sunt de acord cu teoriile feministe, chiar dacă au fost necesare. Femeia şi bărbatul pot fi la fel de singuri, dar fiecare trăieşte singurătatea prin natura sa. Am văzut-o pe bunica de multe ori plângând de singurătate, am văzut de asemenea bărbaţi în vârstă rezistând singurătăţii; nu ştii cine cade primul, nu ştii cine e mai fragil, deci distincţia feminin – masculin nu este relevantă în situaţii de viaţă, dar trebuie să trăieşti conform naturii tale. Dacă femeia e singură, atunci şi bărbatul e o fiinţă condamnată la singurătate. Dacă fiecare dintre noi preferă singurătatea, vom fi din ce în ce mai singuri. Totul este oglindire, mimetism, receptare. Mă simt un vas comunicant, un mic seismograf şi totuşi, nu este suficient ca să scrii just, nu este suficient ca să scrii bine.
