La Editura Tracus Arte a apărut antologia “Cele mai frumoase poeme din 2010”, selecţia autorilor şi poemelor fiind realizată de Radu Vancu şi Claudiu Komartin.
“Un an în care, dintre sutele de cărţi apărute – de la editurile cele mai importante până la cele mai obscure –, poţi alege patruzeci de titluri bune şi foarte bune, este cu siguranţă un an bun pentru poezie. În ciuda scepticilor care continuă să creadă că, în comparaţie cu literatura română dinainte de 1989, romanul şi poezia contemporane nu mai impun valori, cărţile publicate în 2010 au arătat că există autori din toate generaţiile capabili să intre în competiţie nu doar cu marile nume afirmate înainte de 1989, ci şi cu literatura europeană a momentului. O dovedesc nu doar lecturile bine primite ale scriitorilor români în străinătate, ci şi editarea, în mai multe ţări, printre care Statele Unite, Spania, Germania sau Suedia (şi la edituri de renume) a câtorva dintre cei mai valoroşi poeţi români ai momentului.
Obişnuiţi cu rezistenţa pasivă a poeziei contemporane, publicată, ca mai peste tot în Europa de azi, în tiraje aproape confidenţiale şi pentru un public restrâns şi cunoscător (de nu chiar, în destule cazuri, sectar), am putut observa că, în ciuda unei critici care îi face în general deservicii printr-un discurs învechit sau pur şi simplu tern şi inadecvat, poezia românească a început să se reîndrepte spre acel public pe care îl mai poate mobiliza. Evenimentele organizate în jurul cărţilor valoroase şi discuţiile pe marginea acestora, apariţia câtorva noi edituri cu un program bine definit de publicare a poeziei actuale, circulaţia textelor pe Internet, tot mai intensă în ultimii ani, sunt dovezi clare că lucrurile se mişcă. Nici unui observator care nu ignoră cu bună ştiinţă energia şi soliditatea celor mai influente discursuri poetice ale momentului nu cred că îi va veni uşor să vorbească despre poezie ca despre un gen extinct sau osificat. E adevărat însă că situaţia dificilă în care se află orice editor de poezie a condus la o nivelare a tirajelor şi a promovării volumelor, dincolo de amintitele cercuri închise ale „breslei”. În condiţiile în care volumul unui poet foarte valoros apare în acelaşi tiraj precum cel al unui diletant şi nu se „mişcă” decât pe filierele ştiute ale lumii literare, e realmente greu să mai poţi distinge între atât de multe nume şi titluri.
Scopul unei antologii care adună cele mai bune lucruri din poezia apărută de-a lungul unui an e în primul rând să ofere cititorilor câteva repere după care şi-ar putea organiza propriile căutări. Nu am nici o îndoială că o astfel de antologie va face posibilă descoperirea unor poeţi extrem de originali şi de puternici, dar aproape anonimi, precum Ionel Ciupureanu sau Petru M. Haş. După cum sunt sigur că citirea atentă a unei asemenea cărţi îl poate pune pe un tânăr care încearcă să fie „la zi” cu poeticile contemporane în situaţia de a opta pentru formulele şi orientările care i se potrivesc cel mai bine. Afinităţile cu un poet sau cu altul, explorarea unor teritorii de exprimare novatoare, o imagine mai închegată şi mai clară a direcţiilor din poezia momentului pot însemna foarte mult pentru cineva rămas cu lecturile, prin forţa împrejurărilor, la marile faime ale anilor ’60-’70.
Nu în ultimul rând, aceasta este o carte în care primează nu atât numele, cât textele vii. Cititorii vor fi surprinşi să descopere prospeţimea nealterată nici după aproape trei decenii a poeziei lui Aurel Dumitraşcu, orientalismul graţios al lui Viorel Mureşan, biografismul deziluzionat al lui Ioan Moldovan, suflul whitmanian al lui Dumitru Păcuraru sau tensiunea şi „adevărul” tumefiant al unor confesivi precum Ion Zubaşcu sau Nicolae Avram. Ei nu au fost şi nu sunt în centrul canonului contemporan, dar arată în momentele lor de vârf ca nişte poeţi de primă mână, comparabili cu mult mai cunoscuţii lor contemporani, ajunşi la deplina maturitate, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Traian T. Coşovei sau Liviu Ioan Stoiciu. Sper ca antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 să pună în discuţie schimbările petrecute în ultima vreme în receptarea poeziei pentru a depăşi, cum ar fi şi firesc, inflexibilitatea şi autoritarismul paradigmelor oficializate de critica ultimelor decenii. De exemplu, discursul 80-ismului canonic se vede zdruncinat pe câteva dintre principalele sale linii de forţă de marginalii generaţiei, dar mai ales de vocile substanţiale care s-au afirmat în ultimul deceniu. Teodor Dună, care a publicat până la 29 de ani trei cărţi primite cu entuziasm, venind pe filiera vizionară pe care Ion Mureşan şi-a întărit (confirmând pe deplin prin cartea Alcool) autoritatea, apare ca un poet pe deplin format. Prezenţa sa în această carte, alături de Doina Ioanid, Rita Chirian, Gabriel Daliş, Dumitru Bădiţa, V. Leac şi de ceilalţi poeţi încă tineri care au confirmat după debuturi promiţătoare, ar trebui să ofere un motiv în plus de a privi cu mai mare încredere posibilităţile actuale ale poeziei româneşti – dar şi direcţiile în care se va îndrepta pe viitor. Este şi cazul celor şapte debutanţi, ale căror poeme nu îţi dau impresia că ar urma partituri asemănătoare. Valentina Chiriţă (alias val chimic), Sorin Despot, Adrian Diniş, Mihai Duţescu, Naomi Ionică, Bogdan Lipcanu şi Iulia Militaru sunt, încă de la prima carte, atât de diferiţi şi de clar individualizaţi, că par întru totul „nealiniaţi” şi indiferenţi la módele care, se ştie, nu ţin mai mult de şase luni. Iar pentru aceasta cred că nici unul dintre ei nu se află încă pe un drum închis.
Pentru mulţi, 2010 va fi fost un an al revenirilor mult aşteptate. cartea Alcool a lui Ion Mureşan, anunţată de ani buni de reputatul critic Al. Cistelecan, a fost de la apariţie în centrul atenţiei şi s-a bucurat deja de numeroase cronici şi ovaţii la scenă deschisă. Mircea Cărtărescu a revenit cu Nimic, în care se regăsesc poemele scrise între 1988 şi 1992, pe care Alex Goldiş l-a definit ca pe un „produs al unui scriitor care a reuşit să-şi stăpânească exemplar criza de creaţie transformând-o într-o temă credibilă”. Nu în ultimul rând, Mircea Dinescu, poate cea mai populară figură publică dintre poeţii de azi, a publicat Femeile din secolul trecut, în regie proprie, cu grafica ameţitoare a lui Dan Erceanu, o carte care le va aminti fanilor săi, e drept că doar undeva în fundal, de cărţile mai vechi ale lui Dinescu, de la Proprietarul de poduri la Moartea citeşte ziarul.
Prezenţa în Cele mai frumoase poeme din 2010 a câtorva poeţi basarabeni de top ai anilor ‘90, Emilian Galaicu-Păun şi Irina Nechit, alături de tânăra Aurelia Borzin, ilustrează câteva coordonate principale ale poeziei contemporane din Republica Moldova, până nu demult acuzată in corpore de încremenire în poetici vetuste. Nu doar că aceşti poeţi se sincronizează perfect cu cei mai buni autori de dincoace de Prut, dar discursurile lor aduc acel vitalism (completat, la Galaicu-Păun, de erudiţie şi tehnicitate) propriu tuturor artiştilor basarabeni afirmaţi în România ultimilor 20 de ani.
Nu au fost ignorate în selecţia făcută împreună cu Radu Vancu volume mai puţin vizibile sau lipsite de şansă, care însă ilustrează tendinţe (sau orientări viabile) ale poeziei contemporane. Cred că nu puteau lipsi din această antologie Florin Dumitrescu (o revenire, şi aceasta, a unui poet şi textier de mare talent), cartea postumă a lui Augustin Frăţilă, poet şi cantautor de la dispariţia căruia s-a împlinit un an, topologiile lui Chris Tanasescu, un foarte original performer, actualmente bursier Fulbright în Statele Unite, sau ultima ispravă a lui Nicolae Tzone, cunoscutul editor ce nu-şi va înăbuşi niciodată pasiunea pentru suprarealism şi avangarde.
Ultima secţiune a cărţii cuprinde poemele publicate anul trecut în reviste de către zece dintre cei mai admiraţi poeţi contemporani. Textele lor şi-au găsit firesc locul în această panoramă care va deveni, cu puţin noroc, punctul de pornire al unei tradiţii. Singurul meu regret este că Radu Vancu, unul dintre poeţii atât de rari care iubesc cu adevărat poezia celorlalţi, s-a exclus din această antologie pe care am regizat-o împreună, deşi Sebastian în vis şi Amintiri pentru tatăl meu, publicate în 2010, sunt printre cele mai ataşante cărţi pe care le-am citit în aceşti ani.
Aceasta este imaginea noastră, inevitabil subiectivă şi incompletă, asupra poeziei româneşti de astăzi. Sper ca cititorii ce se vor întâlni cu Cele mai frumoase poeme din 2010 să facă împreună cu noi această călătorie din care am putea ieşi puţin mai bogaţi.”, a scris Claudiu Komartin, în postfaţa volumului.
De unde poate fi cumpărată cartea? Nu e încă pe site-ul editurii.
rusinoasa selectie pe principiul gastilor literare…. ca orice chestie a literaturii romane actuale…o cloaca.
Of, tot Dinescu? Păcat de Cărtărescu că este asociat cu acest „poet”
Incredibil dar adevărat: „poetul-portofel“ Mircea Dinescu mai este – pe lângă secretar de stat incompatibil la CNSAS, gurist la Realitatea TV şi latifundiar cu pretenţii de „om de afaceri“- şi „inventator-minune“! Fostul activist UTC, absolvent al Academiei de Partid „Ştefan Gheorghiu“, a ajuns „savant de renume mondial“, unde altundeva decåt pe meleaguri răsăritene!? Considerat de mari scriitori, ca Adrian Marino, drept un ins gregar, agresiv, grobian, semianalfabet şi bolovănos care se identifică pånă la contopire cu parvenitismul, Mircea Dinescu se dovedeşte a fi şi un impostor ştiinţific, premiat chiar la Moscova, ca metodă practică de a i se sifona nişte fonduri în cont, c-or fi euro, c-or fi ruble. De altfel, Marino se referea la asemenea tip de premieri în felul următor: „Mă rog, sunt nişte filiere, fie de natură etnică, fie homosexuală, fie masonică, legături care definesc viaţa literară occidentală şi determină aceste premieri“. În cazul lui Dinescu se pare că mai este şi altcev
Omni-impostura i se desfăşoară pe arii largi: de la agricultură la poezie, de la bucătăreală şi chivernisire cu terenuri şi vii pånă la… medicină şi cercetări ştiinţifice pentru obţinerea – reproducem din textul de prezentare a proiectului – „dializorului romånesc pornind de la valorificarea tehnologiei de obţinere a membranelor hollow-fiber de hemodializă“. Cu o activitate demnă de „Teleenciclopedia“, „inventatorul“ Dinescu a ajuns să fie premiat şi pentru obţinerea de „complecşi bioactivi din colagen“ şi „zguri siderurgice reciclate“! Dånd dovadă de „abilităţi“ practic ieşite din comun, poetul Mircea Dinescu devine astfel pe långă analist politic, fermier, acţionar, vånător, pescar, director general şi „cercetător şi coautor“ al unor studii ştiinţifice.
Firma respectivă a raportat pentru 2008 o cifră de afaceri de 1.724.564 RON. Prin funcţia sa la S.C. M.D.-Agricola S.R.L., unde este asociat cu soţia sa, Maşa Dinescu, Mircea Dinescu încalcă flagrant legea incompatibilităţii şi a conflictului de interese al unui demnitar al statului, fapt pierdut din vedere în prima cercetare a ANI. Aşadar, cum vă spuneam, prin colectivul de cercetători din care face parte şi el, Mircea Dinescu a devenit, la rândul său, participant şi premiant, alături de adevăraţi oameni de ştiinţă, cu diferite lucrări la expoziţii, simpozioane, manifestări ş.a. din Rusia (Moscova) şi din Ucraina (Sevastopol), în special, dar şi din România.
Cu o origine modestă, provenind dintr-o familie simplă din Slobozia, de muncitori, tatăl său fiind lăcătuş mecanic, iar mama casnică, tânărul Dinescu a beneficiat atât de un element forte în comunism, atuul originii sănătoase, cât şi de susţinerea unor „protectori“ puternici (cf. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941–2006, art. dedicat lui Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Sprijin niciodată explicitat. Aici, este de reţinut faptul că la nici 17 ani era deja înregistrat recitând chiar pentru postul naţional de televiziune, iar la 21 de ani avea deja o primă carte tipărită, Invocaţie nimănui. Tânărul poet primind imediat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Dpdv ideologic este important să punctăm momentul. Ne aflăm în anul 1971, în plină revoluţie culturală, an în care au fost lansate „Tezele din iulie“. Să ne amintim că 1971 a fost anul în care, de exemplu Nicolae Breban a fost înlăturat de la conducerea României literare, fiind înlocuit, cu derogare obţinută special de la tov. Nicolae Ceauşescu, de gruparea George Ivaşcu, Nicolae Manolescu pentru că „N. Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“ (cf. Mircea Iorgulescu, România literară citat de N. Breban, În luptă cu istoria, Contemporanul, 14 iulie 1994)
Tot de la criticul Alex Ştefanescu, op. cit., mai aflăm şi că: „Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimanui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania) pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat …de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.“
Poate că despre originea „protectorilor“ ne-ar putea da unele indicii chiar modul „netraumatizant“ în care M.D. şi-a efectuat stagiul militar (integral), la Securitate, la Grădiştea, primind, după propria-i declaraţie, gradul de soldat fruntaş al Securităţii.
Un alt domn, profesorul Doru Tompea, coleg de armată timp de 6 luni cu Mircea Dinescu, Adrian Nastase, Tudor Mohora ş.a., mărturisea în 2006: „Am făcut [armata – n.n.] la Batalionul de Miliţie, o unitate elitistă, unde se adunau junii nomenclaturii dar şi firi rebele de prin mediul universitar“, pentru ca în continuare să facă o declaraţie surprinzătoare: „Ne-au dat să completăm o groază de formulare. Nu ştiu dacă atunci am semnat sau nu vreun angajament de colaborare cu Securitatea. E posibil sa fi semnat. Dar nu stiu.“ (cf. Silvia Craus, Tompea mărturiseşte colaborarea, Ieşeanul, 10 octombrie 2006)
La terminarea stagiului militar M. Dinescu îşi urmează netulburat cariera pe plan literar şi social. Va fi secretar UTC al USR, membru al Partidului Comunist Români, angajat al revistei Luceafărul, şi multiplu premiant al Uniunii Scriitorilor din România, fiind publicat şi răsfăţat în fel şi chip de regimul comunist, printre privilegiaţii căruia se număra. Primeşte, de asemenea, Premiul Academiei Române. Călătoreşte frecvent în Occident.
Dintr-o notă a Securităţii, reprodusă şi în Cartea Albă a Securităţii, aflăm: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila „Paltinul” din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. Cartea Albă a Securităţii, nota 129, p. 137, 1978].
Un alt amănunt neclar al biografiei sale este acela că a fost ultimul individ care a rămas singur, timp de câteva ore, în preajma prozatorului Marin Preda în ultima zi din viaţa acestuia, însoţindu-l de la sediul editurii Cartea Românească la o locaţie rămasă necunoscută. Ulterior, în seara aceleiaşi zile, Marin Preda s-a deplasat la Mogoşoaia unde a petrecut în Salon, în compania mai multor scriitori. Făcându-i-se rău, târziu, în noapte, a fost dus în camera sa şi trântit pur şi simplu pe pat. A doua zi a fost descoperit fără suflare. Cauza morţii, indicată de medicii legişti, a fost de asfixia mecanică.
În continuare, M. Dinescu îşi urmează chemarea de politruc urmând cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, la fără frecvenţă, la facultatea de ziaristică „aflată sub conducerea directă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, instituţie unde nu ajungeau decât oamenii strict agreaţi de regimul ceauşist şi în urma unei selecţii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunşi pe băncile facultăţii respective Securitatea răspundea cu capul“. În anul 1981, ca urmare a agresării unui coleg de redacţie, Iulian Neacşu, (în fapt a snopirii acestuia în bătaie), va suferi, în pofida intervenţiilor unor membri importaţi din nomenclatura partidului comunist, o condamnare penală cu suspendarea efectuării pedepsei (cf. art. 180 alin. 2 din codul penal, Sentinţa penală Nr. 1439, Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981). Va urma plecarea sa de la Luceafărul la România literară. În ciuda comportamentului său violent şi coleric rămâne un „răzgâiat“ al sistemului comunist şi al USR apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele R.S.R. tov. N. Ceauşescu. Iată ce afirma Dinescu în faţa secretarului general al partidului: „Iată, numai într-un an, am participat la trei întâlniri cu secretarul general al partidului. […] Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj.“ (cf. stenogramei unei întâlniri a scriitorilor cu N. Ceauşescu, 13 martie 1981
Tot în anul 1981 accede în conducerea Uniunii Scriitorilor în comitetul de 2-3%, alături de scriitori precum: Ion Lăncranjan, Florin Mugur, Zigu Ornea. Din conducerea Uniunii mai făceau parte printre alţii şi: Şt. Aug. Doinaş, Traian Iancu, Dinu Săraru, Domokos Geza, Augustin Buzura, Ion Horea. Din nou M.D. se află pe lista scriitorilor agreaţi de partid spre a fi traduşi şi operele lor răspândite spre străinătate ca fiind juste din punct de vedere ideologic. Ca atare, în 1982, în cadrul planului de propagandă externă a partidului comunist, la editura Univers îi sunt tipărite variantele în limbile franceză şi maghiară ale volumul La dispoziţia dumneavoastră (À votre disposition, A jóság rémuralma). Cartea reprezintă o selecţie din poeziile publicate anterior în trei volume, fiind scoase în relief accente de frondă şi revoltă ale poetului împotriva societăţii occidentale.
În continuare este în graţiile „protectorilor“ săi şi în cele ale mai-marilor Partidului Comunist Român publicând volum după volum, La dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii, (1981), Exil pe o boabă de piper (1983), Rimbaud negustorul (1985), iar în 1985 va fi tipărit şi în Anglia (Exile On A Peppercorn, Forest Books, London-Boston)
În 1988, călătoreşte în URSS. În interviul dat postului Radio Moscova, în august, laudă temeinic perestroika lui M. Gorbaciov. După cum afirmă şi în cartea sa Moartea citeşte ziarul, la revenirea în ţară după acel sejur petrecut în Ţările Baltice observă că este supravegheat.
Însă, cu toată „monitorizarea“ şi în ciuda lipsei tot mai acute a libertăţii de expresie din România comunistă mai mulţi scriitori români printre care şi Mircea Dinescu vor petrece nestingheriţi zilele de Crăciun la traducătorul Aurel Covaci, în compania familiei ambasadorului Marii Britanii, a ataşatului cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţala şi a altor reprezentanţi oficiali străini. Va urma seara Crăciunului, sărbătorită la Ambasada Olandei din România, în prezenţa multor intelectuali români, printre care şi Andrei Pleşu.