Vineri, 4 martie 2011, ora 18:00, în Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timişoara, va avea loc lansarea volumelor “Universul din cuşcă” de Pavel Şuşară (poezie, Editura Brumar), şi “De ce urâm femeile” de Miron Manega (proză, Editura Ştefan). Vor prezenta Robert Şerban şi Marcel Tolcea. Autorii vor citi din propriile cărţi şi vor acorda autografe.
Volumul “De ce urâm femeile” de Miron Manega este prefaţat de Pavel Şuşară. Volumul cuprinde şi o secţiune de desene făcute de pictoriţa Adina Romanescu, pe post de „păreri desenate despre vorbe scrise”.
Pavel Şuşară recurge la ars scribendi “pentru a îmblânzi spaima de moarte, în „Universul din cuşcă”. Acest univers este însă unul livresc, oniric, ficţional, iar cuşca este textul care îl cuprinde. E, altfel spus, o cuşcă de protecţie, nu una coercitivă. Numai în spaţiul ei protector poetul poate fi mai mult decât un simplu observator al unei realităţi care nu se lasă contrazisă. El pune între el şi lume o lentilă de hârtie, care nu e decât textul propriu-zis şi care, filtrând-o, schimbă esenţial realitatea, o poetizează: „coala de hârtie, mirosind a clei, a paie, a stuf, a cârpe murdare, a pădure de brad (…) se ia cu amândouă mâinile, între arătător şi degetul mare, şi se priveşte în faţa geamului, contre-jour, până când lumea se abureşte, devine opacă şi îşi pierde dimensiunea a treia…” Trecerea de la a treia la a doua dimensiune echivalează cu transformarea realităţii în real. Adică în construct textual. Şi astfel poemul se mulţumeşte a fi o lecţie despre poem. Sau, ca să lărgim sensul, despre poezie. Prima regulă: a privi totul doar prin porii de hârtie, printre zăbrelele textului. A muta toate datele realului intra muros. Retrăgându-se din ea, poetul dă iar naştere lumii, purificând-o. Altfel spus, o textualizează. Scriitura devine, treptat, narcisistă şi aboleşte realul, exilându-se, indolentă, în propria piele. Tot ce ţine de realitate, de lumea din afara „cuştii” („aventura, durerea, suferinţa, martelarea, flagelarea, obedienţa, neruşinarea, onania”) este reinventat într-o „sinteză severă”, mai pură, prin procedeul „întoarcerii perfide către sine”. Astfel, actul scrierii devine principala preocupare a poemului; altfel spus, subiectul poeziei se confundă cu obiectul acesteia, iar gestul concret al naşterii textului capătă greutatea unui rut germinativ. A scrie înseamnă, de fapt, a da viaţă. Vi se par vorbe mari? Nu sunt, vă asigur, căci poezia autentică nu e un discurs ornant, ci unul care îi mijloceşte cititorului accesul la marile experienţe: cea a iubirii şi cea a morţii sau a acceptării acesteia. Accesul înseamnă, de fapt, înţelegere, asumare, nu simplă testare fiziologică a lor.”, a scris criticul literar Bogdan Creţu, în “România Literară”.
