Gabriel Rusu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o recenzie la volumul “100 de poeme” de Radu George Serafim, “un autor care afirmă, în mod programatic, o poezie altfel decât cea promovată şi practicată astăzi”. Volumul a apărut în anul 2010, la Editura Biodova. Redăm, integral, recenzia domnului Gabriel Rusu:
“Faptul că omul este la mâna vremurilor îl acceptă poetul, îndeobşte cu nonşalanţă. Acel eu al său socio-politico-economico-monden înţelege să se plieze pe necesităţile unui prezent oarecare, pentru ca eul său celălalt, destinat a fi neasemenea prin creaţie, să supravieţuiască şi să conceapă. Însă adevărul de neocolit că omul se află sub călcâiul timpului, implacabilul concasor de anatomii şi reputaţii, este refuzat de poet, mai întotdeauna cu violenţă iraţională. În cazul său, frica ascuţită de moartea fizică, pe care o împarte cu semenii săi ce trec obişnuit prin lume, este dublată de spaima grozavă că nici urma spiritului lăsată în operă nu va dura pe vecie. Din această experienţă-limită emoţională se iveşte adesea o lirică a întrebărilor atroce despre condiţia umană.
Întocmai astfel sunt poemele din 101 poeme (Editura Biodova, 2010), volumul recent apărut al lui Radu George Serafim, un autor care afirmă, în mod programatic, o poezie altfel decât cea promovată şi practicată astăzi. Lirica lui pune în discuţie, eventual în dispută, avatarii limbajului. Pe de o parte, cuvintele sunt erodate de uzajul comun, din ce în ce mai grăbit şi din ce în ce mai pedestru, ajung să fie golite de sens. Pe de altă parte, în pandant contrar, cuvintele trebuie să fie dezgolite de veşmintele oratoriei calpe, ca să îşi regăsească un soi de nuditate retorică originară, aidoma formulelor sapienţiale ale celor din vechime, capabilă să impresioneze/ impulsioneze raţiunea şi sentimentul laolaltă. Iată câteva exemplificări, decupate din mini-seria Alegoriilor: „ (…) Atâtea replici fade sub măşti de cârpă lasă / mirosul strict şi aspru, de-alcool şi de tutun; / o fată doarme goală, culcată sub o masă / şi-n colivia strâmtă se zbate un lăstun.” (Alegoria teatrului); „ (…) Se-nfige în timp şi nepace / săgeata arcaşului orb; / tot puiul ieşit din găoace / se-mbracă în pene de corb.” (Alegoria drumului negru); „ S-alerge armăsarii până la cer, nebuni, / simţind cum pe la hamuri tu iarăşi îţi laşi mâna, / văzând că depărtarea începe-n zi de luni… / şi-aşa noua baladă cu soarele şi luna.” (Alegoria întoarcerii de la târg); „ Păsări negre, nevăzute o să-mi cânte înc-o dată / dăruirea lor de-o clipă, ca o aripă pe gene, / o s-adorm pe-un loc cu aur, pe-o comoară scufundată / sub atâtea toamne triste, sub un cer de ierni perene” (Alegoria satului copilăriei). Metafora nu se despleteşte anarhic sau minimalist, ci îşi împleteşte virtualităţile într-un model care se supune unei măsuri/ măsurări anume. Măsura/ măsurarea este vizibilă în prozodie, dând ritm incantatoriu, şi vădită în organizarea simetrică a simbolurilor, conferind înţeles. Într-o scenografie cu iz de Ev Mediu ocult, este potenţată poezia ca geometrie fantastă, un spaţiu deopotrivă non-real, i-real şi supra-real unde arhetipurile normează omenescul. Exemplare în acest sens sunt Oglinda neagră, preluată dintr-un volum anterior, şi Ultimul mag. Aminteam de o lirică a întrebărilor atroce. Ei bine, mă refeream, în egală măsură, la o stare de spirit lirică, propice interogaţiilor existenţiale, şi la o strategie de exprimare lirică a unei conştiinţe ce îşi caută identitatea, strategie în care întrebările nu aşteaptă răspuns, se mulţumesc numai să inducă o atitudine marcată de expectativă tulburată: „ Şi a fost noapte şi a fost ziuă / şi a fost din nou noapte… / Nimic nu se vedea, / în jurul său nu era lumină, / nu era decât singurătatea / pe care el nu ştia a privi-o / Vag răzbăteau doar ecouri, / şoapte difuze, / ca himere, ca o visare… / şi totuşi aievea erau / fără însă a şi fi.” (Ultimul mag). Cele mai multe dintre versurile lui Radu George Serafim provoacă intenţionat o nelinişte febrilă şi fertilă.
Poet, romancier şi eseist (de asemenea, cunoscut realizator de emisiuni tv culturale şi de spiritualitate românească), publică rar, bănui că din respect pentru literatură. În libertatea sa scriitoricească, el imaginează un tărâm al cuvintelor care iniţiază. Se aşază, astfel, sub semnul râvnei de a re-face „prima verba”, vocabula sacră ascunsă în adâncul istoriei şi în adâncul fiinţei umane.”
Gabriel Rusu
