Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu au publicat în 2010 volumul “Ceea ce ne desparte”, Editura Polirom, un schimb epistolar de idei şi informaţii personalizate, pe urmele autorilor lor preferaţi: Gogol şi Joyce. Despre povestea care a stat la baza scrierii acestei cărţi, Andra Rotaru a dialogat cu Vasile Ernu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Tema volumului “Ceea ce ne desparte” de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?
A fost un conflict copilăresc care pornea de la un „moft”. Ca în copilărie: „Bruce Lee îl bate pe Van Damme?”. În cazul de faţă nu aveam doi fotbalişti sau bătăuşi, ci doi scriitori mari. Şi cum nu funcţionau tehnici de „karate” sau „goluri” celebre pentru a dovedi superioritatea febleţei noastre, era nevoie de argumente şi ceva naraţiune, astfel încât am decis să scriem texte pornind de la aceşti autori. Bogdan a ales calea epistolară, iar eu am răspuns provocării. A ieşit o lungă corespondenţă, iar la final a apărut acest volum.
Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?
Nu. Sincer să fiu nu m-am gândit decât cum să-i răspund lui Bogdan. M-am gândit numai la mine şi la Bogdan: cum răspund la provocările lui Stănescu, cum îmi răspund mie şi cum îl pun în dificultate sau îi dau nişte întrebări bune colegului. A fost un joc între noi. Că s-a întâmplat să fie şi public, nu face decât să mă bucure. Pe parcursul publicării acestor texte am primit reacţii de la un public foarte bun, foarte avizat, mulţi dintre ei poate mai citiţi decât noi. Asta e încurajator.
Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor, destinul său literar? Unul dintre autorii despre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.
Foarte mult uneori. Cazurile celor doi autori de care zici sunt paradigmatice. Nabokov poate nu ar fi scris nimic în engleză dacă nu ar fi fost Lenin. Adică americanii ar trebui să-i mulţumească lui Lenin ca le-a dat unul din cei mai mari scriitori, caci dacă acesta nu ar fi fost, nu ar fi avut loc revoluţia din 1917, iar Nabokov ar fi stat la reşedinţa familiei de la Petersburg şi s-ar fi plictisit de moarte. Şi nici nu ar fi semnat cu numele de Nabokov etc. Am fi avut un cu totul alt scriitor. Cu Bulgakov lucrurile ar fi fost şi mai şi. Bulgakov aproape că nu ar fi existat. Aici am o teorie şi o poveste lungă, dar o să o povestesc într-o altă carte. Este însă sigur că în cazul unor autori opera este strâns legată de biografia lor. La ce vremuri au trăit nici nu se putea altfel.
Tu ai afirmat că “şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii.” Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?
Unde începe şi unde se termină literatura? Care sunt limitele ei? Literatura începe şi se termină acolo unde începem şi ne terminăm şi noi. Adică ea ne circumscrie cumva. Se termină odată cu noi dar e mai mult decât noi. E foarte greu să pui limite. Noi trăim din poveşti, ne amăgim cu ele, ne dăm speranţe cu ele. Povestea este unul din temeiurile vieţii noastre. Ce este viaţa dacă nu un şir interminabil de poveşti: trăim din poveste în poveste.
Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi, celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?
Da, de asta s-a ocupat Bogdan. El a descoperit relaţia lui Joyce cu cinematograful Volta. Se pare că faimosul scriitor a fost coproprietar al acestui cinematograf. Am dat la acel moment şi un premiu celui care ne spune unde se afla acest cinematograf. Fireşte că s-au găsit oameni care cunoşteau aceste detalii.
Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Alexandru Stănescu?
Eu vreau un singur lucru: atunci când vorbesc depre scriitorii mei preferaţi sa-l fac pe celălalt să meargă acasă, la librarie sau la bibliotecă şi să-l citească. Mai toţi prietenii mei care au citit cartea mi-au spus că s-au apucat să citească Gogol după asta. Am primit e-mailuri de la oameni pe care nu-i ştiu, ca să-mi mulţumească că după ce au citit volumul, s-au apucat de citit Bulgakov şi, mai ales, aud că l-au descoperit pe Platonov. Asta era marea miză a cărţii. Pot dormi liniştit.
Bogdan-Alexandru Stănescu a afirmat în epistola publicată în 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: “ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Titlul volumului de faţă se intitulează “Ceea ce ne desparte”. Cum aţi convenit asupra lui?
Ambele afirmaţii sunt adevărate. E ca în bancurile cu rabinul: toţi au dreptate. Ceea ce ne desparte ne uneşte foarte mult: e un paradox adevărat. Titlul a venit de la Stănescu, mie mi-a plăcut şi am rămas la el. Ne despart anumite opţiuni, anumite sensibilităţi care însă fac parte dintr-un câmp mai vast care ne uneşte şi se numeşte literarură.
“Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”
Această abundenţă a comunicării, a stilului şi ritmului de comunicare, a modului de a trăi viaţa cotidiană, aduce mult disconfort „timpului literaturii”. Atât pentru scriere, cât mai ales pentru „consumarea” literaturii, avem nevoie de un anumit fel de timp, de scurgere a sa. Acest „timp literar”, care din punctul meu de vedere e singurul „timp artistic” care a rezistat atât de mult în forma lui originală (literatura e singurul gen care nu a trecut prin schimbari fundamentale timp de milenii, spre deosebire de arta vizuala sau muzică), e pe cale să se modifice. Eu sper să-şi păstreze elementele esenţiale şi să reziste acestor schimbări care au loc în jurul nostru. E posibil ca în următoare perioadă să asistăm la un soi de marginalizare a acestui gen. Vom avea o comunitate închisă care va mai şti ce e aceea literatura şi cum se mai citesc romanele. Un mic grup de iniţiaţi care vor transmite secretele „plăcerii lecturii”. Sau poate va apărea o contrareacţie la această viteză şi fragmentare a timpului şi va apărea un nou „oblomovism” care va exalta lenea, iar lenea este o virtute literară şi adevăratul timp al lecturii.
Programa scolara e facuta pentru a ajunge comentator literar, nu consumator de carte.
[…] Interviu aparut in Agentia de carte. […]