Povestirea “După gâşte” de Lucian Dan Teodorovici, care face parte din volumul “Celelalte poveşti de dragoste” (Editura Polirom, 2009), a fost selectată şi inclusă, de curând, în antologia “Best European Fiction”, Editura Dalkey Archive Press din America. Andra Rotaru a dialogat cu Lucian Dan Teodorovici despre provocările pe care le ridică un public de pe un alt continent şi receptarea acestei povestiri, precum şi despre alte pasiuni ale scriitorului, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Povestirea “După gâşte”, care face parte din volumul “Celelalte poveşti de dragoste” (Editura Polirom, 2009) a apărut de curând în antologia “Best European Fiction”, la Editura Dalkey Archive Press din America. Ce înseamnă pentru un scriitor din Europa să fie publicat pe un alt continent şi care crezi că sunt provocările pe care le ridică povestirea ta publicului american?
Înseamnă, redus la esenţă, faptul că ajungi să ai parte şi de alţi cititori, din spaţii pe care le cunoşti mai puţin – şi cred că ăsta-i lucrul cel mai important. Altfel însă, sincer îţi spun, e greu să-ţi faci o imagine despre ceea ce înseamnă asta. Publicarea unei povestiri sau chiar a unei cărţi în S.U.A., cunosc ambele experienţe, înseamnă poate puncte adunate aici, în România. Sau în Europa, ca să extind puţin lucrurile spre colegii mei de antologie. Am văzut, de exemplu, că scriitorul italian selectat acolo s-a bucurat de o presă excelentă în Italia. I s-au dedicat spaţii largi în ziare importante, au fost făcute diverse interviuri cu el etc. Best European Fiction pare, măcar din reacţiile italiene (dar şi în spaţiile de limbă engleză: antologia a avut imediat recenzii în „The New York Times” sau în „The Guardian”, spre exemplu, fiind considerată una dintre cele zece cărţi ale anului de alte publicaţii importante). La noi nu s-a întîmplat asta, eu aş fi avut poate şi reţineri dacă se întâmpla aşa. Cert e că eşti antologat laolaltă cu mulţi alţi scriitori, unii foarte mari, aşa încât, în spaţiul american, e greu totuşi să te „lansezi” printr-o povestire într-o antologie. Din fericire, povestirea mea a fost remarcată, inclusiv în „The New York Times”. Din nefericire, rămâne doar o povestire. 🙂 Printre multe altele. Asta ca să-ţi răspund la prima parte a întrebării.
A doua parte, cea cu provocările, ridică alte probleme. De exemplu, în „The Guardian”, recenzentul a observat că povestirea mea e despre români înfometaţi care se luptă pentru… o gâscă. În „The New York Times”, povestirea e menţionată în mod special mai ales pentru că ar vorbi despre… Ceauşescu şi regimul comunist, fără a pomeni defel despre lucrurile astea. Or, povestirea mea e una de dragoste. Fără români înfometaţi, fără comunism. Cu gâşte, e adevărat, dar cu nişte gâşte care-s doar un pretext pentru mobilitatea personajelor. Vezi deci că „provocări” există, duc uneori la rezultate uşor ridicole. Pericolul de a interpreta conform clişeelor despre ţara din care provii e destul de mare. Şi mi-am dat seama de asta inclusiv din felul în care a fost receptată traducerea americană, de-acum doi ani, a romanului meu Circul nostru vă prezintă:.
Atmosfera rurală din povestirea “După gâşte” reprezintă o amprentă specifică a unei zone a României, mai accesibilă cititorilor de literatură est – europeană?
Eu mizez pe o vorbă simplă, aceea care te sfătuieşte să nu vinzi castraveţi grădinarului. Şi o aplic, o să râzi, şi-asupra literaturii. Cred din tot sufletul că dacă scrii „americăneşte” ca să ai succes la americani, dau şi eu un exemplu, n-ai nici o şansă. Au ei suficienţi americani, foarte buni chiar, care ştiu să scrie americăneşte. Am vulgarizat puţin, dar cred că-şi avea locul aici vulgarizarea.
Prin urmare, poţi veni pe orice piaţă atât timp cât literatura ta e autentică. Şi ea îi va interesa tocmai prin insolitul ei pe cei din alte spaţii. Căci, într-o lume atât de globalizată, necesitatea cunoaşterii celuilalt e unul dintre „motoarele” cele mai accesate în perioada noastră. Da, e posibil să fie mai accesibilă atmosfera din povestirea mea celor din spaţiul nostru sau celor apropiaţi spaţiului nostru. Dar, cu cât e mai inaccesibilă (din punctul de vedere al atmosferei, căci despre asta vorbim) pentru ceilalţi, cei de departe, cu atât e mai interesantă pentru ei.
“Circul nostru vă prezintă” a fost primul roman publicat de tine în SUA, în 2009, la aceeaşi editură, Dalkey Archive Press. Care a fost cea mai frumoasă reacţie din partea unui cititor american?
Reacţiile le-am putut afla doar de pe net. N-am fost decât o singură dată în S.U.A., anul trecut, la New Orleans, prilej cu care am avut lecturi din cea mai recentă carte a mea, Celelalte poveşti de dragoste. Prin urmare, direct, doar aşa am avut parte de reacţii. Şi au fost bune, mai mult decât mulţumitoare pentru mine. Oamenii au reacţionat cu aplauze chiar în timp ce citeam, apoi mi-au pus diverse întrebări în particular, evident, toţi încercând să afle cât mai multe despre România.
Revenind la Circul nostru… şi la apariţia lui în engleză, am citit doar nişte reacţii pe forumuri, cum îţi spuneam. Şi-am avut şi opinii bune, şi mai puţin bune legate de carte. N-aş putea să selectez una.
În urma primului tău contact direct cu publicul şi cititorii americani, care au fost principalele teme care-i interesau şi atrăgeau spre România şi spre literatura de aici?
Poate ţi se va părea suprinzător, dar să ştii că la New Orleans nu m-a chestionat nimeni despre comunism. Cred că ştiau atât de puţine despre România, încât nu prea realizau că suntem una dintre ţările trecute prin comunism. Nici despre Nadia Comăneci n-am vorbit, nici despre Ilie Năstase. 🙂 În schimb, am discutat despre cinematografia românească. Ştiau mai ales de Moartea domnului Lăzărescu. Literar vorbind, am avut parte de întrebări punctuale pe povestirea citită. Şi, pornind de-acolo, au ajuns la întrebări despre ţara mea pe care, cred, le-ar fi primit orice european. Adică nu întrebările de care suntem obosiţi şi chiar frustraţi în Europa de Vest, nu le mai reiau, căci se înţeleg, ci unele proaspete, uşor naive poate, dar care m-au bucurat: au vrut să afle de la amănunte geografice până la destinaţii turistice în România, s-au interesat unii despre subiectele abordate cu predilecţie în literatura noastră, alţii au fost curioşi cu privire la cât de prezentă e literatura română în Europa. În America, adică, m-am simţit normal, n-a trebuit să mă justific, cum mi se-ntâmplă uneori în Europa, ci doar să povestesc. Ceea ce-i foarte plăcut, am constatat abia cu prilejul acelei vizite în New Orleans.
Pe lângă activitatea literară, eşti pasionat şi de filme, scrii şi scenarii de film, unele dintre ele apreciate şi-n afară. Care este parcursul de la scrierea unui scenariu, la colaborarea cu un regizor, cu o casă de producţie, cu sponsorii, cu difuzarea filmului în circuite festivaliere naţionale şi internaţionale?
O să-ţi răspund mai întâi corectând ceva din întrebarea ta, deşi orice specialist în marketing mi-ar zice că fac o gafă. Prefer s-o fac şi să-ţi spun că scenariile mele sau filmele făcute după ele încă n-au ajuns prea departe dincolo de graniţele României. N-am avut parte, până acum, de filme care să aibă cine ştie ce răsunet. Poate o fi fost vina scenariului, poate o fi fost şi vina regizorului sau a producătorului. Aştept însă multe de la un film căruia i-am scris scenariul după romanul lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, al cărui regizor e Stere Gulea. Va fi probabil finalizat anul ăsta. Aştept la fel de multe de la un alt lungmetraj, regizat de Radu Gabrea, la care am scris scenariul, împreună cu Florin Lăzărescu, după romanul Lindenfeld, al lui Ioan T. Morar. Şi acesta sperăm că va fi încheiat anul ăsta sau în prima parte a anului viitor. Sunt, altfel spus, abia la început. Deocamdată, s-au realizat doar câteva scurtmetraje după scenariile mele şi un lungmetraj, chiar după romanul Circul nostru vă prezintă:. Dar am fost atât de dezamăgit de el, încât mi-am retras şi numele de pe afiş, iar filmul poartă un alt titlu. N-o să insist asupra lui tocmai din cauza dezamăgirii personale.
Înţelegi deci că ţi-am răspuns cumva şi la întrebare: colaborarea depinde de regizorul şi producătorul cu care lucrezi. Poate fi mulţumitoare, poate fi extrem de dezamăgitoare. Cel mai bine am colaborat cu producătorii, cu toată echipa care a realizat show-ul de televiziune „Animat Planet”, difuzat vreme de şapte sezoane pe Antena 1. Acolo am întâlnit oameni extraordinari, mi-ar plăcea oricând să reiau o asemenea colaborare, tocmai datorită calităţii lor. Altfel, poţi avea şi diverse, să le zic aşa, sincope. Dar aş prefera să nu insist pe partea negativă a lucrurilor.
La întrebarea ta, ca să rezum, totul depinde deci de producător: ce regizor îşi ia, ce difuzare are, cât interes îşi dă, la ce festivaluri se înscrie ş.a.m.d.
Dintre pasiunile cinematografice, care sunt regizorii care te incită în momentul de faţă şi de ce?
Sunt foarte mulţi, sigur o să scap din vedere pe unul sau pe altul. Îmi place mult cinematografia iraniană, spre exemplu, sunt fan al lui Abbas Kiarostami, i-am văzut mai toate filmele. La el sunt înnebunit de felul în care strecoară simbolul vizual în filme. Îmi place enorm Majid Majidi. N-am văzut un alt regizor mai stăpân pe emoţia spectatorului. O construieşte atât de bine şi o face să izbucnească uluitor, pe secvenţe care, scoase din context, nu ţi-ar spune mare lucru. Tot dintre iranieni îmi plac foarte mult Mohsen Makhmalbaf şi Bahman Ghobadi. Dar şi alţii. E o şcoală de film nemaipomenită.
Îm place apoi coreeanul Kim Ki-duk. De la imagine la forţa cu care răstoarnă povestea în final, în multe dintre filmele lui. Îmi plac însă şi regizori europeni (aş aminti aici o groază de nume mari, dar mi-ar trebui foarte mult spaţiu pentru a explica şi de ce anume îmi plac). Sunt, de asemenea, şi regizori americani care-mi plac. Nu pot să nu-l amintesc pe Charlie Kaufman cu Synecdoche New York (care a fost producător şi scenarist şi la Eternal Sunshine of the Spotless Mind). În general, îmi plac apoi filmele fraţilor Coen. Ţi-am zis, sunt foarte mulţi. Şi e interesant că mă întrebi cine mă incită. Pentru că, într-adevăr, sper să mi incite şi profesional în viitor, întrucât e visul meu să regizez, la rându-mi, cîteva filme. Dar până atunci mai vorbim…
Ce şanse sunt ca un roman românesc să fie adaptat cinematografic şi să aibă succes? Pe lângă valoarea romanului, de ce alte ingrediente are nevoie ulterior?
Producător şi regizor, astea sunt „nevoile” absolute. Se înţelege: producător şi regizor buni. Valoarea romanului nu înseamnă mai nimic, la fel şi valoarea scenariului, dacă dai peste un producător ce are o „viziune” proprie pe care i-o impune şi regizorului, schimbând sensul profund, puternic, al poveştii originale, de dragul comercialului, să zicem. Şi reversul e însă valabil: putem avea un roman în ansamblu nu foarte valoros, dar dacă un regizor vede în el o linie, o tuşă care-i stârneşte o obsesie proprie, poate scoate un film foarte valoros.
Cu alte cuvinte, sunt mai puţin legate decât pare la prima vedere cele două aspecte: roman valoros şi film valoros. Cele mai importante lucruri se desfăşoară pe drumul dintre cele două.
În prezent, care sunt proiectele la care lucrezi şi care îţi oferă o mai mare satisfacţie?
Întrebarea asta de final îmi face mare plăcere. Pentru că, dincolo de toate, sunt şi-o să rămân în primul rând scriitor, îndrăgostit de literatură. Iar acum scriu la un roman care „stă” în mine de vreo zece ani, perioadă în care am construit personaje, am cules informaţii, am scris chiar şi pasaje din el. Dar până anul trecut, fiind un roman dificil, n-am avut, pur şi simplu, curaj să mă apuc de el. Acum am făcut-o, sunt aproape de jumătate cu scrierea lui şi sper să-l termin până-n septembrie. Am un ritm bun de scriere, aproape în fiecare zi. Deocamdată, după jumătate de an de muncă propriu-zisă, coerentă, entuziasmul mi-e intact, munca de documentare e aproape gata, aşa încât am motive să sper că anul ăsta va şi apărea. Ţin foarte mult la el, e romanul în care am investit până acum cel mai mult, cred din toată inima că este altceva decât tot ce-am scris şi publicat până în momentul ăsta. Şi spun atâtea cuvinte mari nu ca să te conving neapărat, cartea sper s-o facă, ci pentru că mi-au fost impuse cumva tocmai de febra asta a scrierii. Întotdeauna un scriitor e încântat de ceea ce scrie cât timp scrie. După aceea, se mai produc şi mutaţii. 🙂 Deocamdată însă mie mi-e bine cu romanul meu. Adică, pentru a răspunde direct întrebării, îmi provoacă satisfacţie…
