De curând, a apărut un nou volum semnat de Chris Simion – “Ce ne spunem când nu ne vorbim”. De luni, 28 martie 2011, va intra pe piaţă al doilea tiraj al romanului “Ce ne spunem când nu ne vorbim”, Editura Trei, iar miercuri, 30 martie 2011, în Club Tralala din Bucureşti, va avea loc spectacolul cu acelaşi nume, a cărui temă este infidelitatea. Din distribuţie fac parte: Cristi Iacob, Ilinca Goia, Gabriela Iacob, Vitalie Bichir, George Simian. Spectacolul nu are legătură cu romanul decât prin subiect. Andra Rotaru a dialogat cu Chris Simion, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro despre romanul “Ce ne spunem când nu 
ne vorbim”.
Volumul se deschide cu o poveste despre un Zmeu Albastru şi o Floarea Soarelui, despre „oamenii care nu îşi găsesc jumătatea” şi „vieţuiesc ca nişte muribunzi şi înviază doar atunci când se întregesc”. Odată reîntregiţi, care este punctul terminus?
Un punct terminus există doar în capul nostru. În realitate, nu există. E o călătorie fără sfârşit. De asta este şi fascinant.
Ai crede pe cineva care ar spune că nu simte nevoia de această reîntregire?
Cunosc oameni care sunt întregi şi netrăind în cuplu. Traiul în doi nu este o condiţie a reîntregirii noastre, ci mai degrabă o şansă a ratării noastre dacă nu avem grijă. Suntem ceea ce alegem.
Personajul virtual, Zmeul Albastru îi scrie la un moment dat Florii Soarelui: „Toate întâlnirile mele mari au fost cu căderi”. Te-au ajutat experienţele proprii şi ale celor din jur să finalizezi acest volum? Ce ţi-a oferit, prin scrierea lui?
Am învăţat să nu mai disper şi să nu mai fiu agresivă cu mintea şi cu sufletul meu atunci când trăiesc o experienţă care nu este în acord cu nevoia mea imediată. Am învăţat să aştept şi să văd cum în realitatea autentică, orice cădere are un rost, nimic nu este în sine, iar ceea ce ni se întâmplă aparent rău, de fapt ne face bine. Trebuie doar să ai răbdare şi să priveşti detaşat, să ai control şi puterea de a nu judeca secunda în care ceva explodează. Te distrugi pentru ca să poţi să te reconstruieşti. Şi dacă e ceva fals în tine, e firesc ca lucrurile să se aşeze spre echilibru. Dincolo de raţiunea ta, natura are propria sa raţiune.
Schimburile epistolare sunt precedate de un draft. Aparţine acesta ambelor personaje, ca un gând tacit la care au acces amândouă? Este un posibil viitor predestinat, în conformitate cu care acţionează?
În „draft” se ascunde frica, rămân complexele şi frustrările, ceea ce ai simţit şi nu ai avut curajul să mărturiseşti, ceea ce eşti şi nu ai curajul să arăţi, să dăruieşti. În „draft” eşti tu cu tine, fără mască, nud dar în stand by.
Varianta de comunicare electronică este din ce în ce mai răspândită. Poate această formă de comunicare, de împărtăşire a afecţiunii, să potenţeze favorabil o iubire, să hrănească imaginaţia, fără a mai avea nevoie de prezenţa fizică a celuilalt pentru o perioadă îndelungată de timp?
Comunicarea electronică e un fake. E artificială. Poţi să întreţii un sentiment paroxistic ani de zile pe net, depinde cât de mult îţi pasă de tine, dar nu este viaţă, e o obsesie. Viaţa reală presupune să fii activ, să trăieşti concret. Care e diferenţa între a juca tenis în doi sau a juca cu un perete? Când joci cu un perete, oricâtă bucurie ai, joci tot singur.
Ipoteza de la care a pornit drama personajului, diagnosticarea medicală eronată, nu a influenţat doar o singură viaţă. Ce aspecte pozitive au ieşit la iveală pentru acest personaj, din aceste întâmplări nefaste?
Suferinţa te ajută să te cunoşti pe bune, să te iei la trântă cu tine, să-ţi depăşeşti limitele şi propriul absurd, să vezi existenţa din unghiuri pe care le eviţi atunci când eşti bine, relaxat. Personajul meu nu fuge de durere. Dimpotrivă. Învaţă să reziste la durere. Şi chiar spun în carte: “pentru a depăşi Iadul e nevoie ca să treci mai întâi prin el”.
Volumul se încheie cu Trash, în care ni se dezvăluie o altă părere despre iubire, o faţetă ficţionalizată a poveştii pe care am parcurs-o. Experimentând şi iubind în viaţă de mai multe ori, cât de mult suntem capabili să uităm ceea ce am fost sau am simţit?
Depinde de fiecare la ce şi cum se raportează. Suntem răspunzători pe cont propriu pentru opţiunile noastre. Dacă ne raportăm la „acum”, totul e ruletă rusească. Trăim la foc automat. Dacă ne raportăm la moarte, ar trebui să fim capabili de efort, să ne recompunem permanent, să iertăm, să ne depăşim, să dăruim, să nu mai căutăm vina în celălalt, să nu mai vedem doar greşeala celuilalt, ci să începem cu propria noastră micime şi slăbiciune. Cerurile te încarcă în diferite feluri. Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte.Viaţa nu are nicio valoare închisă între limite. Te desăvârşeşti mereu. În fiecare răsărit de soare se naşte ceva frumos.
interesant…e o lume posibila. voi aprofunda. totul este foarte plastic. culorile se potrivesc. e o poveste tablou. sper sa gasesc volumul.
[…] “Depinde de fiecare la ce şi cum se raporteaza. Suntem raspunzatori pe cont propriu pentru opţiunile noastre. Dacă ne raportam la “acum”, totul e ruleta ruseasca. Traim la foc automat. Daca ne raportăm la moarte, ar trebui să fim capabili de efort, sa ne recompunem permanent, sa iertam, sa ne depasim, sa daruim, sa nu mai cautam vina in celalalt, sa nu mai vedem doar greseala celuilalt, ci sa începem cu propria noastra micime si slabiciune. Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste.Viata nu are nicio valoare inchisa intre limite. In fiecare rasarit de soare se naste ceva frumos.” Chris Simion. (sursa) […]