Gabriel Rusu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text amplu despre ciclul romanesc “Clanul Călae” de Ştefan Dorgoşan. Acest ciclu este format, până în momentul de faţă ,din cinci volume: “Ascensiunea” (1989), “Camera roşie, cu dragoste” (1992), „Ofranda” (2004), „Călae” (2006), „Pasagerul” ( 2008). Redăm, integral, textul domniei sale:
“Bănui că fiecare călătorie a omului a fost şi în fapt iniţiatică, pentru că, de fapt, ea a devenit astfel după ce s-a lăsat memorată, trăită încă o dată prin povestire şi re-memorată în postura de învăţătură, pildă, mit. Şi tocmai în această etapă a aventurii umanităţii, aflată abia la câţiva paşi dincolo de linia de pornire, îşi făcea simţită fundamentala sa utilitate scriitorul. Pentru că lumea era descoperită în competiţia câte unui explorator cu vreo terra incognita, dar nu putea fi înţeleasă decât prin contemplaţia care afla numitorul comun al generalului. Eroul civilizator competitor trebuia să fie mereu însoţit de cronicarul contemplativ, cel ce alegea faptele de relatat şi le ordona semnificativ. Peste timp şi multe metamorfoze ale conceptului de literatură, scriitorul a optat pentru explorarea ce transcende geograficul sau temporalul şi ţinteşte existenţialul. Neabătut, călătoria exterioară se oglindeşte în călătoria interioară, esenţializându-se. Tocmai acest amendament adus formelor primare de ficţiune, amendament din care s-a ivit romanul modern, este susţinut, adoptat şi practicat de Ştefan Dorgoşan în ciclul romanesc intitulat Clanul Călae, alcătuit editorial, până în prezent, din cinci cărţi.
Prima, Ascensiunea, datează din 1989 şi este structurată ca un dosar de existenţe ale ţăranului român, arhivând oameni, locuri, stări de spirit, tâlcuri. Respectivul ţăran român este particularizat în spaţiu şi în vremuri, dar ţinteşte, desigur, exemplaritatea. Din această primă carte, s-au născut peste ani, previzibil ( sau imprevizibil chiar şi pentru autor!), celelalte: Camera roşie, cu dragoste (1992), Ofranda (2004), Călae (2006), Pasagerul (2008). Interesant este că ultimele patru îşi împletesc destul de ciudat perioadele de redactare, anii de publicare şi datele de republicare (revizuire ?!), creând un soi de trompe l’oeil, adică un efect de cărţi care sunt file dintr-o Carte – una şi aceeaşi, drept pentru care voi pune în evidenţă liniile de forţă ale unei singure naraţiuni. Personaje şi întâmplări migrează dintr-o „filă” într-alta. Replici, gesturi, fulgerări emoţionale sunt reluate, repovestite. Însă de fiecare dată dintr-un alt unghi, nuanţând prima variantă, adăugând ceva nou deja ştiutului. Tehnologia aceasta produce un caleidoscop existenţial. În siajul obişnuitei epici cu respiraţie amplă, „filele” din Clanul Călae conţin o lume mozaicată şi felii din istoria acesteia, Dobrogea de după Al Doilea Război Mondial până în primii ani ai veacului XXI. Dar, intenţionat în răspăr cu obligaţiile canonului respectiv, accentul nu cade pe mediile socio-politice pitoreşti, ţinute în postură secundă, de scenografie, ci pe dezvăluirea destinului unui personaj fascinant prin aderenţa sa la o realitate căreia îi construieşte mereu, predestinat parcă, spaţii de ecou. Ştefan Dorgoşan mizează şi pe descrierea de locuri şi vremuri, dar se concentrează mai cu seamă pe scrierea unei fiinţe umane cu aură de patriarh. Se numeşte Nicolae Cupeş, este supranumit Călae. Locuieşte în preajma misterioaselor Canarale dobrogene, pe care, după ce desluşeşte chipul Mântuitorului pe un perete de stâncă, începe să le sfredelească, făcând ( creând, mai bine zis) o reţea de tuneluri, labirintică. Apoi, în faptă şi în simbol, labirinturile proliferează, atât în tribulaţiile erotico-sentimentale ale bărbaţilor şi femeilor din rămuroasa familie a lui Călae, cât şi în peregrinările acestora, de la subteranele constănţene ale celor patru lăcaşuri de cult diferite, până la Metroul bucureştean. Autorul se dedublează într-un narator care, legat biograficeşte de protagonist, istoriseşte cu minuţie un univers în care palpită umăr la umăr tandreţea înţeleaptă şi violenţa viscerală. Ficţiunea atoatecuprinzătoare din cele cinci cărţi amintite ( mai sunt preconizate două…) „înghite”, precum celebrul chit, şi un roman de dragoste, şi un roman poliţist, şi un roman politic, şi un roman de iniţiere în taine spirituale. Citiţi şi vă veţi întâlni, printre mulţi alţii, cu Victor şi Chivuţa, părinţii personajului-naratorului-autorului nepot al lui Călae, cu aventuroasa Velina, cu negurosul Luca, cu nefericita Lisandra, cu Fălosu, proteguitorul grânelor, cu Apostol, iscoditorul de fântâni. Istorisite, vieţile lor seduc şeheradezeşte.
Este limpede ( şi meritoriu!) că Ştefan Dorgoşan a frecventat temeinic ficţiuni senioriale d’antan, româneşti şi de pe alte meleaguri, de la care a deprins tehnici şi strategii narative cu blazon. Textul său constituie o mixtură de discursuri romaneşti. Descrierea de tip peisage – etat d’ame, poetizată cu fineţe, stă alături de relatarea crud-reportericească şi de laconismul concluzionării eseistice în cheie semnificativă. Tonul cu inflexiuni sentimentale face bună casă cu ironia, pe alocuri la vedere, pe alocuri disimulată, şi cu monologul tragic nimbat cu absurd. Numai că toate acestea nu sunt etalate disparat într-o vitrină cu mostre ale unui orgolios meşteşug, dimpotrivă, ele conlucrează organic spre a configura circuitul omului în destin, lungul drum al oricărui născut către aflarea identităţii sale.”
Gabriel Rusu
