“Melancolia era una dintre bolile secolului”

La Editura Cartea Românească, în colecţia “Proză”, a apărut volumul “Dulcea poveste a tristului elefant” de Diana Adamek. Autoarea “stăpâneşte vocile naraţiunii cu o fascinaţie unică şi cu totul inedită în proza română contemporană. Alunecând repede în paginile acestui roman, veţi fi conduşi fără zăbavă, dincolo de rafinamentul stilistic excepţional, către revelaţia pe care o trăieşte însuşi protagonistul: întotdeauna ajungem în locul în care suntem aşteptaţi.”, a scris Ovidiu Mircean. Andra Rotaru a dialogat cu Diana Adamek despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Povestea de iubire dintre Amanda şi Amadeus începe fulminant şi se încheie cu o căsătorie acceptată cu îndoială de cei din jur. Cât de importante sunt convenţiile, şi cât de mult contează judecata celorlalţi (“prea multă veselie, două serbări una după alta, stârneşte nenorocul şi plânsul”) în iniţierea sau constrângerea de la anumite lucruri, în cazul de faţă, în secolul XVI?

Poveştile de iubire încep de multe ori fulminant, ca răspuns la un semn pe care îl dictează nu întâmplarea, ci destinul. O astfel de iubire, hotărâtă de multă vreme, aşteaptă Amanda, de aceea, atunci când primeşte semnul, nu va face nimic altceva decât să se supună. Ea nu alege, ci acceptă, cu toate simţurile subjugate, şi la fel va face şi familia ei, chiar dacă totul se petrece cu repeziciune şi împotriva obişnuinţelor. Suntem în secolul al 16-lea, într-un ţinut din nordul Transilvaniei, într-o lume bântuită de superstiţii, dar care avea, cred, un acut sentiment al ordinii şi se supunea în egală măsură legii sângelui ca şi celei revelate de  alunecarea tăcută a astrelor şi conjuncţia lor. O familie care se trage din cneji, cum e cea a Amandei, poate nesocoti judecata celorlalţi, dar nu şi semnele primite pe căi misterioase, fiindcă ele vorbesc despre putere, deşi se arată de la început pustiitoare. O arsură simte Amanda în dimineaţa balului şi a Solstiţiului (am ales anume un moment de răscruce şi schimbare a balanţelor stelare), când Amadeus se va apropia de ea. Nu o căldură, ci flacăra irevocabilului. Soarele negru, motiv pe care îl întreţin în roman, pe tot parcursul, în diverse ipostaze (una fiind cea a eclipsei) îşi pune pecetea asupra destinelor personajelor încă de acum. Ceea ce urmează intră deci într-o ordine prefigurată, în care iubirea e la fiecare pas al ei aproape de moarte, puterea se va plăti cu întunericul şi geniul micului elefant cu monstruozitatea trupului său. Din acest punct de vedere, niciunul dintre personajele mele nu este liber, nici Amanda, nici Roro, nici Rudolf, nici Anna, nici Katharina şi nici chiar Teresa, cea care dansează în final sub patima morţii. Sunt puternice, dar nu libere. Acestea sunt însă lucruri pe care încerc, fiindcă mi-aţi pus întrebarea, să le explic acum, când am scris nu m-am gândit însă la ele.

La nici o lună de la căsătorie, personajul Amanda pare să sufere de o boală fatală, iar încercările lui Amadeus de a o salva, îl conduc, într-un final, la cauza acestei boli. Salvarea ei va veni doar dacă va vedea elefantul trimis în dar împăratului Vienei. Cum reacţionează soţul aflând că boala soţiei sale este “melancolia”, şi ce alte taine declanşează această nevoie aprigă de a ajunge la elefant?

Melancolia era una dintre bolile secolului. Va suferi de ea şi Rudolf, viitorul împărat, este un adevăr verificat istoric. Amanda, cneaghina, care şi-a părăsit ţinuturile sub arsura unei patimi care se va defini treptat ca fiind mai puţin iubirea pentru un bărbat, cât pentru un vis, va fi atinsă şi ea de acest morb. E foarte tânără şi singură în drumul ei, n-are răspunsuri, decât dorinţa de a se desprinde de toate şi de a ajunge cât mai departe pe tărâmul tainelor ei. Cum reacţionează Amadeus, e mai puţin important: cu un amestec de spaimă şi înţelegere mai întâi, cu oboseală şi indiferenţă mai apoi. Oricum, e un personaj secundar. În aceste prime capitole, accentul cade pe întâlnirea cu elefantul pe care îl aduc la Camaret-sur-Mer circarii, e o apariţie care prefigurează naşterea lui Roro, ultimul cneaz al Transilvaniei.

Pe parcursul călătoriei lor, după ce rămân fără bani şi căutările elefantului par să nu ducă nicăieri, se instaurează rutina între cele două personaje soţ şi soţie, iar pasiunea de la început se stinge. Se poate vorbi de încercări psihologice pe care un bărbat trebuie să le poată depăşi, într-o lume mai puţin reală decât s-ar fi crezut?

Nu m-a preocupat prea mult Amadeus ca psihologie, am văzut în el doar un aventurier care a trezit patimile ascunse ale Amandei. E un personaj secundar. Cel care stă lângă eroină e mai curând Féliz, reţinut, discret, dar perseverent în a-i aduce dulciuri şi a deschide astfel spaţiul în care se va mişca mai apoi, stăpânindu-i toate secretele, Roro. Cât despre ceea ce ar trebui să facă un bărbat într-o lume “mai puţin reală”, cred că nimic altceva decât să se apropie şi să işte, prin simpla lui prezenţă, toate alchimiile.

Fiecare dintre cele trei surori ale Amandei are o viziune a ceea ce urmează să facă sau să-şi dorească. Una dintre surorile Amandei moare în încercarea de a fi fluture şi de a zbura, iar o alta e sfâşiată de o căţea sălbatică.

Da, toate cele trei fete Petrov sunt măcinate de o patimă pe care o vor urma până la capăt. De altfel, şi celelalte personaje, şi prinţul Rudolf şi principesa Anna şi vrăjitoarea Katharina vor face la fel. Ca să nu vorbim despre Roro. Şi această patimă le dă putere, dar le  însingurează. În secolul al 16 şi în nordul întunecat al Transilvaniei, înăuntrului cercului de sânge pe care l-a tras strămoşul lor, cneazul, pentru a-şi apăra astfel pământurile cu greu câştigate şi nobleţea, fetele Petrov trăiesc cu puritate şi sălbăticie, instinctual. Dar drumul pe care şi l-au ales, pe care îl apără şi pentru care vor plăti e unul al esenţelor. Nu contează prea mult dacă una visează fluturi, alta se luptă cu câinii, iar Amanda se va desprinde de toate, urmărind fascinată năluca unui elefant, ci faptul că pentru ele lumea e un nod de vise şi forţe.

Stările ce însoţesc dorinţele Amandei sunt contradictorii şi recurente: femeia stă nemişcată, aşteaptă, iar cei din jur se sperie de fiecare dată de ce se poate întâmpla. De ce se cufundă în tăcere, aşteptând ca dorinţele ei să se împlinească de la sine? Ce ştie în plus despre aceste stări care apar?

Fiindcă Amanda – repet – ştie, simte că ceea ce i se întâmplă e destin, nu întâmplare, sunt revelaţii, nu coincidenţe. Nu se răzvrăteşte şi nici nu e nerăbdătoare, pentru că are acest  sentiment al ordinii. Ca şi Roro, ea are câteva viziuni, trăieşte mult timp sub haloul acestor imagini, pe care nu le împărtăşeşte şi nici nu caută să şi le explice. Cuvintele, în acest tip de înţelegere, sunt mai puţin importante.

Relaţia dintre Amanda şi Amadeus se schimbă şi mai mult după naşterea lui Rudolf. Copilul începe să le semene până la o vârstă celor doi, prezenţa lui fiind aproape insesizabilă. Cu trecerea timpului, însă, prezenţa sa nu mai poate fi trecută cu vederea, iar copilul începe să prezinte caracteristicile fizice ale unui elefant.

Aceasta este povestea, da. Copilul angelic de la început se transformă în ceea ce pare un mic monstru. Devine însă, cu fiecare pas pe care îl va face, genial. Nu ştiu ce să vă spun mai multe aici. Am căutat să subliniez în mai multe rânduri pe parcursul naraţiunii amestecul de fascinaţie, spaimă, stupoare, oroare cu care lumea îi primeşte dulciurile. Prin contrast, Roro e un personaj reţinut, nu va face risipă nici de vorbe, nici de fapte, afară, fireşte, de minunile lui din zahăr. Îşi împlineşte doar cu simplitate drumul.

Neamul din care se trage Amanda pare blestemat, fiecare dintre surori murind în condiţii stranii. Singura care pare că dispare cu totul e Amanda. Ce semnificaţie are dispariţia ei, şi în ce mod influenţează traseul lui Roro?

Mama mea se trăgea din satul Petrova (numele Amandei şi al surorilor ei nu e, deci, întâmplător), din Maramureşul istoric, un ţinut cu veri scurte, pe care l-am simţit întotdeauna ca fiind aspru şi oarecum sălbatic. Şi intens încărcat de taine. Profilată pe acest fundal, moartea celor două fete mai mari trebuia să aibă ceva şi violent şi inefabil, de aceea una moare zburând după fluturi, cealaltă încolţită de câini, Amanda însă se mişcă în alt decor, în care gesturile şi-au pierdut acest luciu de paloş şi vuiet de luptă, în care se aude acum oceanul şi totul, sub reflexul depărtărilor, se ambiguizează. Spaţiul a devenit unul deschis, la fel de misterios, dar fără accente patetice cum erau cele ale nordului transilvan. În plus, Amanda iubea depărtările, ieşirea ei din scenă trebuia să fie de aceea un final deschis. Apoi, mai aveam nevoie de ea, Roro trebuia s-o mai simtă ca pe o prezenţă care îl cheamă şi îi indică un drum. Într-un sfârşit însă şi Amanda moare, sfârtecată de mistreţi, vom afla despre asta dintr-o altă viziune a lui Roro, şi dintr-o poveste de-a piticei Richardis, dar nimeni nu ştie precis asta, fiindcă nu e clar dacă slujnica de la Viena şi femeia visată de pictorul care s-a oprit la hanul din trecătoare, împreună cu elefantul, este Amanda. Nici eu nu ştiu.

După dispariţia Amandei, Roro rămâne în grija lui Feliz şi a lui Dumitru. Poveştile pe care le ştie şi talentele culinare pe care le are îi uimesc pe cei doi. Pe de altă parte, băiatul stă în mare parte ascuns de ochii lumii. Care este menirea lui Roro printre oameni, care nu-i mai seamănă fizic ?

El e ultimul cneaz al Transilvaniei. Menirea lui e să rămână un “ales” şi să fie un stăpânitor. Chiar dacă doar peste un imperiu al lucrurilor trecătoare. Ceea ce spune povestea lui Roro e că nu există pacturi cu veşnicia, nicio creaţie nu încremeneşte pentru vecie, lucrurile au putere şi frumuseţe doar pentru că sunt vii, dar asta înseamnă şi că vor trece. În logica lumii lucrurile mărunte şi cele “înalte” se ating şi-şi trec unele altora rumoarea.

Prietenia dintre prinţul Rudolf şi copilul-elefant Roro ascunde în ea nenumărate secrete, la fel ca şi prietenia lui Roro cu prinţesa Anna de Austria sau cu pictorul Arcimboldo. Ce au ele în comun?

Patima. Toate aceste personaje trăiesc arse de un vis, de aceea Rudolf rămâne exploratorul tainelor din muzeul său de rarităţi chiar şi când va deveni împărat, iar Anna, cea care s-a născut pentru a da strălucire unui imperiu şi unei coroane, îşi apără în final nu atât soţul, cât regele, cu propria sa viaţă. Arcimboldo e posedat de anotimpurile febrelor sale, de picturile sale. Vrăjitoarea Katharina va plăti şi ea pentru a-şi vedea fiul, viitorul astronom Johannes Kepler, un stăpânitor al stelelor. De aceea destinul acestor personaje se intersectează, iar întâlnirile lor, chiar dacă stau sub semnul timpului care trece şi al atâtor interdicţii, vor rămâne la fel de prezente, în puterea şi valoarea lor de semnificaţie, până la sfârşit.

Există o finalitate în traseul pe care Roro e împins mereu să-l urmeze?

Aceea de a apăra un vis. Şi de a descoperi în spatele lui mereu o altă scriitură secretă. De aceea, urmând patima mamei sale pentru elefantul trimis în dar de către regele Portugaliei arhiducelui Vienei, Roro îl va descoperi la sfârşit, peste timpuri, pe bătrânul José, cel care scrie încă în cartea sa despre drumuri. Ni se întâmplă tuturor asta, să trăim, la fel cum citim, în urmele deschise de ceea ce vremea duce cu sine, dar memoria noastră păstrează, în amprenta preţioasă, şi dulce şi tristă, a unor clipe fascinate. Ne întoarcem mereu la ele, ca şi cum am fi aşteptaţi.