Iulia Militaru a debutat în poezie cu “Marea Pipeadă”, Editura Brumar, 2010, volum care a fost distins, de curând, cu Premiul “Tânărul Poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”, în cadrul “Galei Tinerilor Scriitori/ Cartea de poezie a anului 2010,” prima ediţie. Andra Rotaru a dialogat cu Iulia Militaru despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Clau sau Clovny “născut într-o zi de târg”, personajul cu care se deschide cartea, pare să n–aibă semne distinctive, şi chiar el accentuează acest fapt. De unde provine lejeritatea şi putinţa de a se bucura de zile şi lucruri simple, prin iarmaroc, sau doar de zgomotul banilor aruncaţi pe tarabe?
Pare nepotrivit, într-adevăr, pentru un personaj, oricărei lumi i-ar aparţine el, să se bucure de prezenţa a ceea ce ar trebui să nege şi să accepte cu încântare, sinceră chiar, societatea în care s-a născut. Acum, cât de sinceră este încântarea domnului Clau nu putem şti. Totuşi, a înţeles de ceva vreme că asta este singura lume bună pentru el, şi că nimic altceva, în afara banilor aruncaţi pe tarabă, nu-i poate aduce bucurie. Tot ceea ce-i oferă acest univers devine prilej de încântare, dintr-un motiv foarte simplu: acest univers este Clovny, iar Clovny este plin de bunătate, deci această lume este bună. Vrei ca ea să fie frumoasă, vrei ca ea să fie prosperă? Atunci, fii frumos şi prosper şi fereşte-te de moarte ca de dracu’. Cam aşa gândeşte domnul Clau, cred.
Slăbiciunile lui Clau sunt adevărate delicii culinare: “prăjiturile moi, pline de sirop, de pe vârful cărora frişca stă să se prăvale”. Tentaţiile şi slăbiciunile sale încep să devină mai sofisticate după ce întâlneşte “păpuşa de celuloid”, care îşi permite să facă “pipi pe lume”.
A face pipi este o funcţie fiziologică normală care te menţine sănătos şi-n viaţă, cu alte cuvinte, nu poţi să nu iubeşti un act care îţi asigură supravieţuirea. Îmi spunea cineva, la un moment dat, că termenul de supravieţuire este respingător şi că ar trebui să-l preferăm pe cel de subzistenţă. Nu ştiu care e mai potrivit pentru Clovny, poate ceva din amândouă; să-i zicem subvieţuire. Ei bine, revenind la personajul nostru, din cauza asta şi pare aşa fascinat de ceea ce face băieţelul de celuloid. N-aş spune că tenaţiile îi devin mai sofisticate, că se rafinează, asta ar însemna să ierarhizăm, să acceptăm distincţia superior-inferior, lucru care nu-i este pe plac domnului Clau. Eu aş zice mai degrabă că trece de la o funcţie fiziologică la o alta; că una-i mai grozavă decât alta, nu-i decât o chestiune de gust.
Personajul acesta pare sau crede că ştie destul de multe: de la iubire, până la adevărate poveşti cu final nehotărât, legate de interiorul şi exteriorul capului. Zona aceasta a nehotărârii îi conservă o anumită puritate sau ea provine dintr-o neputinţă de a urma anumite trepte? Cât îşi asumă din ceea ce vrea şi ceea ce face, şi cât se lasă purtat de val?
În cazul domnului Clau nu este vorba de o nehotărâre, ci de o nedumerire. Se ştie un personaj cu inima bună, nimic din ceea ce face nu are de ce să-şi asume, nu-i vina lui, ci a societăţii, dar în acelaşi timp societatea este el – şi de aici se naşte paradoxul, factorul declanşator al nedumeririi sale. Prea multe teorii, prea multe universuri în cadrul aceleiaşi lumi strâmte; toate se bat cap în cap (ca să amintim şi capetele că tot sunt ele o prezenţă importantă în poem), nu mai ştii pe unde să o iei, iar atunci singura reacţie posibilă rămâne nedumerirea. Are dreptate bietul Clovny.
Ce se întâmplă în situaţiile tensionate, cum le face faţă?
De obicei se poartă ca un măgar, înjură, se ia la bătaie şi minte, iar atunci când totul devine mult prea complicat pentru el, dă bir cu fugiţii, dar, vorba unui prieten, ăsta-i şarmu’ lui.
Cum “s-au născut primele impulsuri din capul lui Clovny către inima lui cea largă şi plină de bunătate, unde sălăşluieşte o pipă imensă”?
Cred că după ce a tras câteva fumuri din pipă. Fumul în combinaţie cu aerul curat al parcului născură acel moment revelator. E un lucru bun, dacă tot nu se poate hotărî ce să aleagă şi e nedumerit, atunci să le primească pe amândouă deodată.
După ce băieţelul de celuloid este scăpat pe jos şi este distrus, ce probleme noi îşi pune Clovny?
Apar câteva probleme, într-adevăr; în primul rând, nu mai are cine să facă pipi pe lume şi este privat, astfel, de una dintre funcţiile acelea fiziologice de care vorbeam mai devreme; în al doilea rând, începe să fie deranjat de un zgomot nou, plânsul copilei. Astfel, se vede nevoit să găsească un înlocuitor pentru băieţelul de celuloid, un înlocuitor care să restabilescă echilibrul acestui univers. Clovny porneşte la drum în căutarea unui panaceu, iar asta devine singura lui problemă şi singurul lui ţel. Previzibil, nu? În cele din urmă, important nu-i ce probleme îşi pune, ci cum şi le pune. Dar îşi pune el problemele într-un fel anume, care-i este caracteristic lui şi numai lui? Aş zice că nu.
Cum evoluează şi se maturizează el? Cât de mult îl ajută prezenţele feminine din jur?
Este un personaj static şi previzibil, repet. Iar femeile care se tot rotesc în jurul său nu fac altceva decât să accentueze această încremenire a lui, creând iluzia unei mişcări ce pare a se opune nemişcării lui Clovny. Cu toate acestea, lumea domnului Clau este una extrem de dinamică, faptele se derulează cu o rapiditate fantastică. Tocmai acest lucru face să se întâmple totul în timp ce nu se întâmplă nimic.
Limbajul volumului l-ai adaptat personajului sau invers?
Cred că nu putem vorbi de o unitate în ceea ce priveşte limbajul întregului volum. Există o distincţie între cele două părţi ale cărţii, iar ele corespund unor eroi diferiţi. Care a fost întâi, limbajul sau personajul, este foarte greu de spus. Există o aplecare către poveste a celui dintâi şi o nevoie de tăcere a celui de-al doilea; liricul şi epicul se tot luptă între ele în mai tot volumul, pentru ca, în final, să ne bucurăm de o izbândă a celui dintâi. Imediat însă ne dăm seama că victoria lui absolută înseamnă de fapt tăcere. Dar oare nu-n tăcere se încheia şi prima parte? Probabil că sfârşitul este întotdeauna acelaşi; asta când nu există diversitatea, bineînţeles.
Cum e la debut?
Nu-i chiar debut, am mai tot publicat, în special cărţi pentru copii. E debut în poezie, într-adevăr. Mare lucru nu mi s-a întâmplat, doar că am începu să cunosc din ce în ce mai mulţi oameni, lucru înspăimântător pentru mine, dar încerc să mă adaptez.
Rămâne interesant de văzut ce soartă va avea în continuare cartea… N-am citat încă Marea Pipeadă, dar de-abia aștept să o găsesc.