Andrei Novac a trimis pe adresa AgenţieideCarte.ro un comentariu critic despre cel mai recent volum semnat de Anca Mizumschi, Versouri, Editura Humanitas, 2010. Un volum care încheie un triptic iniţiat de autoare odată cu volumul “Poze cu zimţi”, Editura Brumar, şi continuat cu “Anca lui Noe”, Editura Humanitas. Redăm mai jos textul lui Andrei Novac despre acest volum de versuri:
„Versouri” este opera unui poet, Anca Mizumschi, şi a unui artist plastic, Petru Lucaci, rezultatul fiind unul care nu poate decât să încânte atât literar, cât şi vizual. M-a bucurat de prima dată demersul Ancăi Mizumschi, început cu „Poze cu zimţi”, continuat cu „Anca lui Noe” şi încheiat cu „Versouri”, tocmai datorită faptului că s-a gândit la un proiect literar care a avut la bază poezia şi, mai apoi, pentru că am avut bucuria să regăsesc o poezie adevărată, aproape în starea pură a curăţeniei timide pe care o zăreşti din fugă, doar în ochii copiilor mici. Cartea a apărut în condiţii excepţionale, este o bijuterie din hârtie pe care îţi este greu să o atingi, îţi este suficient doar să o simţi. Poezia pe care o scrie Anca Mizumschi este una a identităţii şi a locului în care ne aflăm întotdeauna, înainte de a putea să mergem mai departe, este o poezie despre moarte şi viaţă, despre împăcare şi despre conştientizarea lui Dumnezeu, este, mai cu seamă, o poezie despre poezie. Cred, cu tărie, că „Versouri” o să rămână un reper al poeziei care s-a scris şi se va scrie în perioada următoare. Este o carte confesivă şi reflexivă. ,, În locul meu au murit până acum alţii/ s-au aşezat împăcaţi în mormintele lor moi căptuşite”. (Moartea dintr- un lemn). Mai presus de toate „Versouri”, este o carte a mai multor lumi care se găsesc una lângă cealaltă, alternează şi, mai cu seamă, reuşesc împreună.
,,Am în mine o parte care/ nu se potriveşt niciodată/ cu mine. Trăiesc dincolo,/ de cealaltă faţă a uşii,/ pe celălalt trotuar,/ în dreptul altcuiva,/ dincolo, ca un grănicer care/ păzeşte cealaltă ţară/ să nu se atingă/ cu marginile/ de ţara mea” ( Grănicerul).
Poezia din acest volum este îndreptată în permanenţă cu faţa către lumină şi către un viitor pe care doar lucrurile în care crezi ţi-l pot da. ,, …în direcţia aceea e doar/ lumină… ” (Eu nu am perete de răsărit). Poezia Ancăi Mizumschi trece prin timp făcând parte totodată din el, îţi lasă impresia că descoperă lumea, la fel cum ai trage cuiva o pătură de pe picioare, e, practic, eliberatoare de mistere. ,,În spatele lucrurilor/ se ascunde/ întotdeauna ceva/ fără de care/ unul din doi/ n-ar putea trăi/ în celălalt” (Poveşti de dragoste în spatele lucrurilor). Timiditatea acestei poezii o face atât să fie sensibilă, cât şi să sensibilizeze, să te facă să plângi, râzând ca după o ploaie înaintea unui răsărit. ,, Mi-e dor de tine cum îmi este dor de Dumnezeu întors/ acasă, cu gândul la ale Lui, dar fără să-şi poată lua ochii/ de la mine,…” (Pantocratorul).
Poezia aceasta este o spovedanie continuă, cu faţa şi sufletul curat, nu plină de regrete, dar încărcată de înţelesuri, o poezie care se întoarce întotdeauna acolo unde îi este locul, adică, undeva, deasupra de tot ce doare, sau bucură. Nu ştiu/ nimic/ despre/ cărţile mele/văd doar/ prin ochii lor/ o femeie- Isus/ învârtidu-se- n gol/ gol/ pe o rotativă stelară “
Pe coperta patru a cărţii există o scurtă prezentare a poeziei Ancăi Mizumschi, făcută de Simona Sora, iar concluzia este una în care cred, ,,Anca Mizumschi este una dintre cele mai puternice şi mai adevărate poete din câte am putut citi în ultimii ani”.
Puterea acestei poezii este dată şi de verticalitatea ei ,, ca un cuţit vertical/ înfipt în mare” ( Petrolier de dantelă neagră).
Andrei NOVAC
Are dreptate Andrei.