De Ziua Culturii Naţionale, am fost întrebat ce le lipseşte artiştilor români? O întrebare care a redeschis răni dureroase, nicicând cicatrizate în ultimii 20 de ani de tranziţie de la cenzura comunistă la un consumism de haiducie în care proprietăţile artiştilor, drepturile lor de autor!, nu au fost apărate de autorităţile române în confruntarea dură cu proprietăţi culturale occidentale bine susţinute de sisteme profesioniste de promovare şi de distribuţie. În primul rând, am răspuns, artiştilor le lipsesc mecanisme profesioniste prin care să îşi pună în valoare şi să îşi vândă proprietăţile lor intelectuale. De la sistemul de distribuţie, musai cu acoperire naţională!, până la promovarea pe canalele media finanţate din banii publici, de la managerii culturali până la agenţi şi impresari, de la profesionişti în editarea operelor până la cei de vânzare a unui produs special cum este cel cultural, avem, iată, o serie de lipsuri care ne fac să capotăm la concurenţa cu produse similare artistice şi culturale din Occident!
Am mai răspuns că viziunea artiştilor despre operele lor nu trebuie să fie precum a unor asistaţi sociali, ci, aşa cum e dictată de drepturile lor de autor, de proprietari. Artiştii, oamenii de ştiinţă, creatorii de produse culturale sunt proprietari şi ca atare ei trebuie să obţină de la autorităţile române condiţii de piaţă echitabile. Cu alte cuvinte, statul trebuia să protejeze produsele culturale ale proprietarilor români prin mecanisme în urma cărora competiţia cu produsele culturale Occidentale să nu fie atât de balansată. Statul ar fi trebuit să creeze, printr-un parteneriat public-privat, un sistem de distribuţie a produsului cultural care să acopere geografic măcar capitalele de judeţ ale României. Statul ar fi trebuit să încurajeze, şi cu ajutorul unor fonduri europene!, crearea unor instituţii profesioniste de manageri, agenţi ori impresari printr-un fond nerambursabil prin care să fi putut exista firme sau agenţi pe o piaţă teribil de decapitalizată. Pentru că problema principală a culturii a fost şi este decapitalizarea ei cronică şi lipsa unui interes real al unor finanţatori. Cu câteva milioane de euro puteau fi create şi sistemul de distribuţie cu acoperire naţională, şi firmele de impresariat şi marketing cultural performant.
În fine, am mai răspuns că parlamentarii români trebuie să se gândească, după legi similare europene, la o Lege a Produselor Culturale prin care acestea să fie apărate şi promovate.
Mi-e tare teamă că, în 2012, la aceeaşi întrebare voi oferi aceleaşi răspunsuri!
Dan Mircea CIPARIU
Hai sa scriem legea, apoi o dam unor parlamentari ca s-o promoveze… Asta-i calea.
culturii romane ii lipsesc niste critici obiectivi care sa aprecieze talentul si valoarea