Romanul “Firesc” de Petru Cimpoeşu a apărut pentru prima dată în anul 1985, iar în anul 2010 el a fost reeditat la Editura Polirom. “Petru Cimpoeşu are o capacitate indiscutabilă de a transcrie realitatea şi, chiar când aceasta iese din tiparele obişnuite, impresia de firesc este copleşitoare.”, a scris Radu G. Ţeposu despre acest volum. Andra Rotaru a dialogat cu Petru Cimpoeşu despre romanul “Firesc”, interviul fiind preluat din numărul aniversar “Hyperion” – 200.
Reacţiile personajului feminin Iunia Poenaru în relaţionările cu bărbaţii pot părea derutante pentru aceştia, ea rememorând din când în când sfatul mamei sale “fii atentă, bărbaţii sunt dracul!” sau “ai grijă, nu intra singură în camerele lor !”. Care a fost parcursul creării acestui personaj feminin, cu psihologie şi temperament feminin?
Citatele pe care Dvs. le preluaţi ar putea fi atribuite oricărei mame a cărei fiică pleacă de acasă pentru mai mult timp. Cel puţin, asta era situaţia în anii aceia. V-aş ruga să ţineţi cont, înainte de toate, de faptul că acest roman a fost scris în urmă cu vreo treizeci de ani (prima ediţie a apărut în 1985) de către un scriitor tânăr. Cum am spus şi într-o altă împrejurare, legătura mea cu acel tânăr scriitor este foarte problematică, el îmi apare astăzi ca un străin. Dacă îmi amintesc bine, intenţia mea iniţială era de a prezenta într-un mod cât mai realist (va să zică, onest) viaţa oamenilor dintr-un anumit mediu – cel al petroliştilor. Din simplul motiv că mi se părea interesantă şi credeam că ar mai putea interesa şi pe alţii. La alegerea perspectivei, am ales mai întâi un personaj feminin tocmai pentru a mă disimula cât mai bine ca autor. În continuare, totul s-a redus la o chestiune de logică şi consecvenţă. Adică, la încercarea de a intui psihologia unei fete care îşi alesese, poate din întâmplare, o meserie „pentru bărbaţi”.
Ce provocări aţi întâmpinat scriind din perspectiva unui personaj feminin?
Nici un fel de provocări. Am avut, în facultate, câteva colege – de una am fost chiar îndrăgostit o vreme – şi m-am gândit, ca simplă ipoteză, ce s-ar întâmpla dacă ea ar ajunge pe un şantier de foraj. Nu a trebuit decât să observ şi să notez atitudinea bărbaţilor dintr-un anumit mediu faţă de femei. Încercând apoi să duc la ultimele consecinţe logica despre care vă vorbeam mai înainte.
Cititorii devin părtaşi la un alt fel de jurnal, în care fragmentarea şi alunecarea acţiunilor pe coordonate diverse evidenţiază tensiuni şi conexiuni ce fac parte dintr-un banal al cotidianului, care devine, astfel, unul în concordanţă cu omul şi puterea sa de a surprinde şi extrage din el sensul.
Păi, şi noi suntem nişte oameni banali care trăiesc printre alţi oameni banali şi cărora nu li se întâmplă decât lucruri banale. Cam asta e viaţa, în mod normal. Oamenii cu adevărat excepţionali sunt, prin definiţie, extrem de rari (pe cât se poate, eu personal îi evit!). Şi atunci, ca să continuăm să suportăm viaţa, trebuie să găsim un sens în toate întâmplările ei banale. Cam cu asta se ocupă, printre altele, literatura. Mai precis, literatura pe care o scriu eu însumi. Chiar şi moartea e un lucru banal, nu? Fiindcă li se întâmplă tuturor, nu doar aleşilor. Acuma, hai să punem în locul cuvântului „banal” cuvântul „firesc”. Întâmplător sau nu, e chiar titlul romanului meu. Ştiţi, se spune uneori că, pentru a scrie roman, îţi trebuie o anumită experienţă de viaţă şi de aceea tinerii nu pot scrie roman. Eu cred că nu experienţa de viaţă le lipseşte tinerilor scriitori – din copilărie şi până la douăzeci de ani ţi se întâmplă de fapt o sumedenie de lucruri -, ci capacitatea de a atribui sens întâmplărilor din viaţa lor. Pe măsură ce îmbătrâneşti, înţelegi din ce în ce mai bine semnificaţia întâmplărilor vieţii şi, dacă mai şi reuşeşti să o comunici într-o manieră cât de cât acceptabilă, gata, eşti bun de scriitor!
Iunia în relaţionările cu bărbaţii pare de multe ori că cerebralizează atitudini, prejudecăţi, propriile porniri…Pe de altă parte, acceptă invitaţii, chiar dacă aparent nu ar fi avut nici un motiv. Această dualitate şi nehotărâre sunt contextuale, sau personajului îi e teamă de propria reacţie, de situaţii asupra cărora nu are un control total?
Din punctul meu de vedere, personajul Iunia ar trebui să se caracterizeze printr-o anumită consecvenţă morală, de unde o oarecare rigiditate, un fel de crispare în relaţia cu ceilalţi, a căror morală este mai laxă, mai relativistă. Este, cred, atitudinea normală a oricărui om tânăr şi cinstit cu sine însuşi care înfruntă viaţa de unul singur.
Cât de credibil poate să fie reprezentat un personaj, încât cititorul să îşi dorească să vă întrebe pe dvs., autorul, ce s-a mai întâmplat cu personajele după citirea cărţii? Teama de literaturizare poate fi un obstacol în calea conturării personajelor în general?
Mă puneţi în încurcătură, fiindcă mă obligaţi să enunţ nişte truisme. Toate personajele unui roman trebuie să fie cât mai credibile, cât mai verosimile, asta dacă nu cumva e vorba de fantasy sau de un roman suprarealist sau absurd. Dorinţa cititorului de a afla ce s-a mai întâmplat cu personajele, după ce povestea s-a terminat, ar putea semăna cu dorinţa mea de a afla cine va câştiga derby-ul Dinamo-Steaua la cîţiva ani după ce eu voi fi murit. Ei, să ştiţi că nu sunt chiar atât de curios.
Aşteptarea care se interpune între gesturile şi acţiunile personajelor lasă un spaţiu de odihnă şi interpretare pentru cititor. E o tensiune care se poate crea prin firescul timpului însuşi, în care există şi perioade de “vid”, de tăcere?
Nu sunt deloc sigur că timpul e firesc sau altminteri şi de fapt timp este un concept al cărui înţeles îmi scapă. Am uneori impresia că este un concept greşit, care ne conduce mintea într-o fundătură logică. Sunt o mulţime de cuvinte despre care nu ştiu deloc la ce se referă. De exemplu, cuvântul energie (dincolo de definiţia lui locală, din fizică). Am căutat să aflu de la Aristotel – se pare că el a creat conceptul – şi nu am aflat decât o sumă de metafore… Abia ajuns aici mă întreb dacă nu cumva am înţeles greşit întrebarea Dvs. Perioade de vid temporal?… Da, o metaforă interesantă, merită să ne gândim la asta.
Relaţia Iuniei cu mama sa pare să se rezume la mutatul mobilei, la sugestii despre amenajarea camerei, la exhibiţionism, convorbiri telefonice, readucerea aminte a lucrurilor care trebuie făcute etc., în funcţie de stadiul de ebrietate al acesteia. Cât de mult seamănă cele două femei, care este graniţa apropierii dintre ele?
O astfel de abordare mi se pare niţel exagerată. Mama Iuniei e doar un personaj contextual, un pretext de a construi personajul Iunia. Mă întrebaţi despre ea ca şi cum ar fi existat în realitate şi eu ar trebui să ştiu totul despre ea şi despre relaţia ei cu fiică-sa. Habar nu am cât de mult seamănă ea cu Iunia şi care este graniţa apropierii dintre ele. Dar, dacă vreţi, am să mă gândesc şi, în acest fel, poate aflu.
O părere oarecum generalizată despre femei şi bărbaţi răzbate din fragmentul: “Sonia e pornită împotriva bărbaţilor, care ne tratează ca pe nişte animale de reproducere, dar şi împotriva femeilor, care, când se adună mai mult de două la un loc, tot despre rochii şi pantofi sfârşesc prin a vorbi.
Vă propun să citiţi acel segment în cheie ironică. Eu mă consider bărbat şi nu-mi tratez nici mama, nici fiica, nici soţia, nici colegele de la serviciu ca pe nişte animale de reproducere. Prin urmare, Sonia, dacă ar fi o persoană reală, nu ar avea dreptate în legătură cu toţi bărbaţii. Şi nici cu toate femeile. Din fericire, Sonia despre care vorbim e doar o ficţiune şi, pentru a o caracteriza ca personaj, putem să-i atribuim o afirmaţie sau alta. Dacă vreţi neapărat să-i găsim o scuză, să zicem aşa: poate că băuse prea multă cafea în ziua aceea şi din cauza asta era un pic nervoasă. La nervi mai faci şi afirmaţii de-astea în care nu crezi propriu-zis.
Din loc în loc sunt presărate simboluri ale feminităţii, cum ar fi ploaia. Se poate vorbi despre o atmosferă feminină sau masculină pe care o percep diferit cele două “regnuri” umane?
Despre simbolistica la care vă referiţi, am citit mai târziu, într-o carte a lui Gilbert Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului”. Când am scris romanul „Firesc”, nu aveam o gândire aşa de complicată, iar coincidenţe de felul celei la care vă referiţi pot fi rezultatul unei bune funcţionări a instinctului pe care unii îl numesc talent.
Cât sunt convenţii şi cât sunt slăbiciuni în reacţiile de admiraţie în faţa unor peisaje frumoase, în faţa bunătăţii etc.? “Observ sau mi se pare că observ că sunt sentimentală şi mă irită că e cazul să fiu astfel, să mă supun convenţiei acesteia, de a mă înduioşa în faţa a ceea ce se cuvine : natură, frumuseţe, gingăşie, bunătate, candoare.”
Sentimentalismul e kitsch. Ştiţi poate că Nietzsche a atacat virulent valorile burgheze din vremea sa, în religie, în morală, în artă şi filosofie, propunându-şi chiar să provoace o „transmutaţie” a lor, în care scop trebuia creat un om nou pe care el l-a numit supraom. Impresia mea e că societatea din vremea aceea ajunsese la un grad exasperant de kitsch moral. Personajul meu nu avea cum să-l citească pe Nietzsche, fiindcă nici eu nu-l citisem pe atunci, era un autor interzis, dar atitudinea Iuniei de respingere a conformismului burghez, a sentimentalismului, a kitsch-ului cred că e caracteristică oricărui tânăr cu un nivel de inteligenţă şi de instrucţie măcar mediu.
În momentul în care personajul Buzdea moare, percepţia personajelor despre moarte devine diferită faţă de cum credeau că ar putea fi aceasta. Evenimentul este plasat în cea de a doua parte a romanului, “Epilog”. Există o particularitate a modului în care este resimţit ritualul morţii de către protagoniştii cărţii, nişte fiinţe oarecum izolate, într-o staţie de coordonare a sondelor dintr-o regiune petroliferă?
Pe de o parte, cred că o anumită reconsiderare a raportului nostru cu moartea (şi implicit cu viaţa) survine ori de câte ori participăm la o ceremonie funerară. În partea a doua a cărţii, cititorul participă de fapt la două înmormântări – aceea a lui Buzdea, care avusese loc, şi aceea a Iuniei, în prezentul naraţiunii, despre care aflăm mai târziu. Am încercat, mai ales la începutul acestei a doua părţi, să creez o oarecare stare de ambiguitate, de incertitudine, prin intermediul unui fel de „travelling” printre personaje, cu care ocazie am reconstituit, din perspective diferite, cursul evenimentelor de până atunci. Pe de altă parte, reacţia personajelor este în logica ideologiei cărţii, în logica acelui „firesc” despre care am mai vorbit. Moartea Iuniei trebuia să producă în fiecare dintre cei care au cunoscut-o ocazia unui proces de conştiinţă, cel puţin asta a fost intenţia mea ca autor. Ocazia unei scrutări a trecutului recent şi a unei poziţionări faţă de el din perspectivă morală. Căci, dacă e să vorbim despre un mesaj al cărţii, cam ăsta ar fi: cu ce suntem, fiecare, răspunzători faţă de ceea ce i se întâmplă unuia dintre noi.
Romanul “Firesc” a apărut pentru prima dată în anul 1985. Cum vă poziţionaţi faţă de el acum, şi cât de importantă e o reeditare, la distanţă de atâţia ani?
„Firesc” ar fi trebuit să fie cartea mea de debut, dar s-a nimerit sa apară alta, de povestiri, înaintea acesteia, deşi multe din povestirile de acolo le-am scris după ce scrisesem romanul. Am vrut să reeditez acest roman pentru a închide cumva un cerc. Poate e şi un dram de vanitate aici, o provocare pe care o adresez tinerilor scriitori de azi, mai precis acelora dintre ei care scriu fără să aibă nimic de spus. Nu mă mândresc cu cartea asta, dar nici nu mi-e ruşine cu ea, având în vedere condiţiile în care am scris-o. Recitind-o, căci a trebuit să-i fac corectura, m-am reîntâlnit cu cel care a scris-o, în urmă cu aproape treizeci de ani, şi care nu era neapărat un tip simpatic, nici prea deştept, nici nu citise prea mult, dar pare că avea ceva de spus. Acest lucru a fost remarcat George Bălăiţă, pe atunci directorul Editurii Cartea Românească. El a socotit de cuviinţă să-mi dea o şansă şi mi-a publicat-o, motiv ce mă determină să-i fiu recunoscător până în ziua de azi – şi pe mai departe.
