La începutul anului 2011 a apărut volumul “Viaţa lui Kostas Venetis” de Octavian Soviany, Editura Cartea Românească, un roman scris de-a lungul unei perioade de 7 ani. Poet, dramaturg, critic literar şi romancier, Soviany este, în momentul de faţă, unul dintre cei mai incitanţi scriitori români, care-şi solicită şi-şi surprinde constant cititorii. Andra Rotaru a dialogat cu O. Soviany, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre “Viaţa lui Kostas Venetis”.
Kostas Venetis se deprinde de mic cu trufia. Mai întâi o simte după ce învaţă să bată toaca mai bine decât dascălul său, apoi după ce învaţă alfabetul grecesc. Cucernicia sa e “doar o spoială”, dorinţa sa fiind, de fapt, de a fi socotit “o făptură neobişnuită, cu o menire mult mai înaltă decât a oamenilor de rând”. Construind acest personaj, cât de mult aţi intrat în rezonanţă cu el, cu stările şi metehnele lui? Cât de uşor e, după scrierea unui roman care a durat 7 ani, să vă rupeţi de o anume identificare cu acesta?
Am convieţuit mult cu Kostas Venetis, e normal să ne fi ataşat oarecum unul de altul. După ce am terminat cartea i-am simţit lipsa din plin, intrasem într-un fel de sevraj, ajunsesem să recitesc zilnic câteva pagini. Şi atunci m-am apucat de un alt roman, care nu seamănă deloc, dar absolut deloc, cu Viaţa lui Kostas Venetis. Dacă m-am molipsit de păcatele personajului meu? Aş vrea să cred că nu, îmi ajung propriile mele păcate, poate la fel de urâte, chiar dacă nu atât de spectaculoase.
Nu v-a fost teamă să scrieţi despre „deliciile” sodomiei? Cât de pudic credeţi că este cititorul român al zilelor noastre?
Pentru Kostas Venetis sodomia nu e un deliciu, nici măcar rezultatul unei alegeri, e o damnare, rezultatul neputinţei sale de a avea legături normale cu o femeie. Scriind cartea, nu m-am gândit nicio clipă la cât de pudic sau de impudic este publicul românesc. Totuşi falsele pudibonderii mă irită, pentru că sodomia există, n-am inventat-o eu… A o ignora nu e un semn de pudoare, ci de ipocrizie. Iar cartea mea nu vorbeşte doar despre sodomie, ci despre multiplele înfăţişări ale răului (puternic prezente în lumea actuală, cu mult mai abjectă şi mai neruşinată decât Kostas Venetis) pe care nu se cuvine, cred eu, să le cosmetizăm nicidecum în numele bunei-cuviinţe. Cancerul sufletesc nu se tratează cu apă de trandafir, doar se acoperă…
În ce a constat documentarea pentru acest volum?
Pentru că romanul avea nevoie de un fond istoric precis conturat, am fost nevoit să mă documentez. Am citit cărţi de istorie (dar asta e una din micile mele pasiuni), iar google mi-a fost şi el de mare folos, mai ales atunci cînd aveam nevoie de informaţii în regim de extremă urgenţă. În fond, romanul meu nu tratează doar despre viaţa unui aventurier pederast şi poate cam mitoman, protagonistul său s-ar putea să fie (aşa cum observa un comentator) chiar secolul al XIX-lea, cu turpitudinile şi semnele lui de degenerescenţă, care anticipează ceva din „voioasa apocalipsă” a lumii contemporane, pe care mărturisesc că o detest din toată inima.
Cât din erotismul acelor vremuri credeţi că mai este prezent în zilele noastre sau cum s-ar manifesta el astăzi?
În lumea lui Kostas Venetis existau încă numeroase tabuuri legate de sexualitate, iar libertinajul constituia mai curând o excepţie. Astăzi acele tabuuri au dispărut aproape în totalitate, să fii hetero nu mai e cool, uriaşa industrie şi piaţă a sexului şi forma ei de publicitate (pornografia) sunt pretutindeni prezente, toţi suntem, mai mult sau mai puţin, libertini. În zilele noastre Kostas n-ar avea de ce să se mai umfle în pene, maladiile lui sexuale au ajuns la fel de banale ca aspirina. El rămâne totuşi un personaj oarecum tragic, căci nu-i lipseşte în totalitate noţiunea de vină, pe când în lumea de astăzi tragedia nu mai e cu putinţă, a devenit un sinistru şi oribil satiricon, despre care mărturisesc bunăoară romanele lui Bret Easton Ellis. Venetis este încă într-o oarecare măsură uman, personajele lui Ellis nu mai au nici o trăsătură omenească, sunt nişte roboţi ai viciului, produşi în serie de lumea capitalistă. Vorba poetului: „Veacul înaintează!”
Ce efecte are personajul pe care l-aţi creat asupra dvs., acum, după publicare?
Fireşte, Kostas îmi dă în continuare târcoale. Un mariaj de şapte ani nu se rupe cu una cu două. Dar după apariţia „sentinţei de divorţ” (a romanului) – ceea ce nu exclude posibilitatea să ne recăsătorim într-o zi – încerc să privesc înapoi cu cât mai multă luciditate şi îmi dau seama că am învăţat enorm de la Kostas. scrierea acestei cărţi a fost cu adevărat o experienţă de viaţă. Şi am învăţat în primul rând (sper să nu mă autoamăgesc) meşteşugul de romancier. Ştii, de la o anumită vârstă, nu mai ai voie să scrii decât bine, iar dacă nu eşti în stare, n-ai decât să te apuci de pescuit sau de gimnastică aerobică. Această carte mă obligă la performanţă… Asta e…
Personaje precum Biulbiul sau Manoil sunt atipice în contextul volumului “Viaţa lui Kostas Venetis”. În cele mai abjecte situaţii de viaţă, există şi personaje sau situaţii serene, sau acestea sunt predominante în literatură? Cât de “moralizator” poate fi un roman?
Personajele pe care le aminteşti subliniază, în felul lor, că în lumea lui Kostas Ventis mai exista puţină candoare şi inocenţă. Şi apoi, pentru a nu cădea în ispita unui negativism absolut, ai nevoie şi de eroi precum Manoil, care reuşesc să-şi depăşească în cele din urmă condiţia, răscumpărându-se prin iubire. În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării, scopul unui roman nu trebuie să fie acela de a da lecţii de morală. Cel puţin eu m-am mulţumit doar să constat. Dar Viaţa lui Kostas Venetis nu e nici o lecţie de amoralism, aşa cum ar putea crede nu ştiu ce cititor pripit, e o carte care aş vrea, în primul rând, să pună pe gânduri…
Peregrinările lui Kostas prin mai multe ţări, pe parcursul volumului, ne lasă uneori impresia că şi autorul a fost în acele zone.
În unele- da. În altele – nu. Nu poţi ţine pasul tot timpul cu un călător atât de neobosit precum Kostas Venetis. Cu ocazia asta, am descoperit că imaginaţia poate înlocui ofertele de călătorie lowcost…
Volumul se încheie lăsând cititorului speranţa că poate va mai urma o carte despre păţaniile lui Kostas. Ce şanse sunt să vă credem?
În proiectele mele pe termen lung, Viaţa lui Kostas Venetis şi mai vechiul meu roman Textele de la Monte Negro (pe care mă gândesc să-l reeditez) sunt primele două părţi ale unei trilogii, din care ar urma să facă parte şi o carte încă nescrisă, Nemţoaica, povestea micului scrib al lui Kostas din care cititorii vor afla poate şi ce s-a mai întâmplat cu Venetis după povestea cu arhiducele. Dar această carte va trebui să fie radical diferită de Viaţa lui K.V, altminteri nu o voi scrie. Ce rost are să pui pe hârtie două cărţi foarte asemănătoare?
multe felicitari domnului Soviany pentru acest roman cu adevarat de exceptie!