„Nenorocirea e că nu mai cred în posteritatea literaturii scrise în limba română”

De curând, la Editura Cartea Românească a apărut volmul de versuri “Pe prag (Vale Deal)” de Liviu Ioan Stoiciu. “Viziunea acestui poet are în­drăzneala de-a fi una fără happy end. Însoţindu-şi versurile cu o campanie publicistică acerbă, total neconvenţională, ce vizează asanarea moravurilor vieţii lite­rare, Liviu Ioan Stoiciu e una dintre cele mai importante personalităţi ale poe­ziei noastre contemporane.”, a scris Gheorghe Grigurcu. Andra Rotaru a dialogat cu Liviu Ioan Stoiciu, despre acest nou volum de poeme.

Volumul se deschide cu un poem-jurnal al unui abandon, o întâmplare realistă, a tuturor celor care au nevoie de ajutor într-un anumit moment, chiar dacă acesta nu este acordat sau nu poate fi văzut în acel moment. Există o variantă laică şi una religioasă a ajutorului care nu-şi pot găsi nişte repere comune?

M-ai inhibat din start, ce întrebare, habar nu am pe ce lume mai sunt. Îţi răspund pe de lături. Vorbim de volumul „Pe prag (Vale Deal)”, apărut la Editura Cartea Românească în octombrie 2010, da? Toată viaţa am trăit de parcă aş avea o cumpănă existenţială deasupra capului, cumpănă care a început în 19 februarie 1950 şi se va sfârşi, fireşte, o dată cu mine, când o fi. Am trăit încordat, „sub semnul urgenţei”, văzând că firea mea, în particular, nu intră în firea lucrurilor, în general. Că nu sunt compatibil cu lumea şi mediul ei înconjurător. Unii aşa se nasc, „supăraţi pe viaţă”, cum se spune, inadaptabili (la mijloc sunt ba aspectele hărţii mele astrale nefavorabile, ba arderile chimice interioare ale unui trup prost alcătuit). N-am ştiut cum să gestionez această cumpănă, percepută fatalist („că aşa mi s-a dat”), m-am lăsat în voia ei şi am lăsat să curgă lucrurile de la sine. N-am cerut ajutorul nimănui, crezând că ajutorul vine de la mine însumi (că fiecare dintre noi are această putere, de a găsi soluţii, de a se autovindeca singur, intuitiv, atunci când are sufletul bolnav; inclusiv creaţia literară are rol autotămăduitor la mine). Chiar dacă nu eu am ales să mă nasc, să am o familie a mea şi să îmbătrânesc în România, nu în altă parte, exact atunci când a fost instalat comunismul… Sigur, m-am complăcut în această lume exterioară mie românească, laică (în ea am crescut de mic şi am fost educat, în ea am găsit o sursă materială de supravieţuire, un loc de muncă, o locuinţă), dar am apelat la viaţa spirituală interioară atunci când mi-a fost greu (viaţa spirituală, nu religioasă; e adevărat, adăugând şi lecturi religioase). Şi nu mi-a fost uşor, neintrând în canoanele conformismului social, ale unei cariere. Iar atunci când n-am mai putut, m-am gândit să mă autodistrug (m-am gândit la sinucidere), înţelegând că atât pot să duc în cârcă şi că am ajuns la o limită a mea. Eu sunt un exemplu. Fiecare e altceva. Alţii au altă structură decât a mea, au alte limite.

Asocierile dintre elementele pământului şi sfârşitul lumii par că reînvie rituri de mult uitate. Am putea prevesti un sfârşit al lumii doar dacă am fi mai atenţi la comportamentul animalelor şi semnificaţia acestuia? Cât de mult contează bagajul educaţional al omenirii pentru a distruge, de fapt, adevăratele semnificaţii, şi cât de mult rău ne putem face nouă înşine, pentru că am pierdut contactul cu natura şi lumea înconjurătoare?

Îmi pui întrebări la care chiar nu ştiu ce să-ţi răspund, nefiind sigur nici măcar de faptul că le-am înţeles. Despre ce vorbim, de fapt? Mă pui în situaţia să răspund, până la urmă, intrigat… Sfârşitul lumii? Bate la uşă anul apocaliptic 2012. Acum, când îţi răspund la întrebări, în Indonezia, în aceeaşi zi, a avut loc un cutremur de 7,7 grade pe scara Richer, urmat de valuri tsunami şi a erupt violent un vulcan, toate la un loc au ucis sute de oameni nevinovaţi – e clar, planeta noastră dă semne că nu se simte prea bine. De la începutul acestui an, de altfel, cutremurele violente şi erupţiile vulcanilor se ţin lanţ. Dacă am putea să prevestim, din comportamentul animalelor, sfârşitul lumii? Adică întrebi dacă sfârşitul lumii poate fi presimţit genetic? În afara faptului că fiinţele au în genă declicul morţii… Nu, catastrofele naturale (de tipul cutremurelor şi erupţiilor vulcanice) nu ţin cont de programul genetic al fiinţelor. Rămân şi azi inexplicabile dispariţia „bruscă” a dinozaurilor sau a civilizaţiei maya. Deşi se insistă azi, vag, şi pe acumulările energetice negative ale fiinţelor, care la un moment dat pot provoca inclusiv cutremure şi erupţii vulcanice… Dar se uită de energia anorganică. Totuşi, facem parte dintr-un univers care are legi implacabile. În unitatea structurală a acestei lumi contează, cu siguranţă şi gândurile noastre, inclusiv cele legate de întrebările tale. Cu atât mai mult cu cât totul e determinat, strict programat, „depinzând de ceva / cineva” (Matrice / Ziditor), chiar dacă fiecare fiinţă (şi obiect) în parte are liber arbitru, poate alege binele sau răul. Un semn al apocalipsei personale ar putea fi şi această rupere a contactului cu natura înconjurătoare, de care pomeneşti, bineînţeles. Iar bagajul educaţional, căpătat în timp, a inventat şi bomba nucleară, care poate distruge o civilizaţie. E reacţia naturală de autodistrugere care se transmite de la nivel individual la nivel colectiv. Că totul trece…

Simptomele unei lumi care se prăbuşeşte se extind, de la lume, la individ. Există o cale prin care individual însuşi se poate ajuta? Personajul ajunge să se întrebe: “Am un ritm al vibraţiilor greşit?”, ca şi cum poartă vina alienării pe care o resimte ca mod de protecţie faţă de ceilalţi.

Intri pe un teritoriu necunoscut mie, cel al bioenergeticienilor, să zicem, nu al unui autor de poezie. Pe de altă parte, pui întrebări la care răspunsul e subînţeles în ele – da, prăbuşirea lumii poate fi asemenea prăbuşirii individului, are aceleaşi reguli. Se spune că există şi destin colectiv, nu numai destin personal. Există căi prin care şi lumea în general şi individul în particular se pot ajuta singuri – apelând la iubire, iubire faţă de tot ce suntem conştienţi că există şi nu există (nu întâmplător primul ciclu al volumului „Pe prag” este intitulat „Iubirea, care vine din viitor”), faţă de tot ce e raţional şi iraţional, iubind viaţa aşa cum e. Fiindcă iubirea înseamnă vibraţie mare, ea ne încarcă la nivel subtil cu energie electro-magnetică. Altfel, ca indivizi, suntem inegali, puşi pe trepte duhovniceşti diferite. În timp, alienarea a luat proporţii (inclusiv la nivel literar), fiindcă avem limite genetice – sau poate e de vină gravitaţia că ne ţine „cu capul la cutie”… De la anul apocaliptic 2012 se aşteaptă trecerea într-o altă dimensiune spirituală şi apariţia „trupului de lumină” (trupul anatomic de azi e o frână pentru dezvoltare) – cum? Se vorbeşte de o centură fotonică venită din univers care va modifica moleculele şi va înmulţi spiralele ADN (genetic, vom intra pe altă undă). Se va schimba radical ritmul vibraţiilor venite de la Matrice sau de la Ziditor. Vom intra în rândul „extratereştrilor” de azi (îngeri, arhangheli, heruvimi; sau pur şi simplu „demoni”)? Ce spun eu aici e literatură? Nu asta ai dorit, să bat câmpii?

Poemul “Pierdut” pare să reînvie temeri ale multor persoane sau chiar tabuuri: percepţia celorlalţi despre noi, sinuciderea, ce vom lăsa în urmă etc. Ce semnificaţie are repetarea Vale-Deal?, care devine chiar nume propriu sau o mască care-l ajută pe personaj să treacă prin diferitele experienţe?

Foarte interesantă percepţia ta, îţi intru în joc – nu pot să cred că putem gândi la fel (deşi ne despart nişte generaţii literare). În poemul „Pierdut” urlu că mă tem de mine însumi, subconştientul meu descoperind că am fost luat în stăpânire de „ei” –  de cine, „ei”? De „ăia”, care m-au pus să semnez „Vale-Deal”… Ar putea fi armata de îngeri sau de demoni, de „extratereştri”? (Bine că nu sunt securişti, nu?) Ar putea fi cei ce participă la modificarea radicală a moleculelor organismului, care mă pregătesc pentru marea trecere în altă dimensiune în 2012… Prostii? Simplă poezie? Vale-Deal reprezintă stările prin care trec de când mă ştiu, poate fi o poreclă a mea, poate fi o mască de recunoaştere – pregătit să intru numai cu ea în noua dimensiune „omenească” rânduită, sau pe un acatist (ştii că acatistul sau pomelnicul reţine numai prenumele cu care eşti înregistrat oficial sau porecla, sau cum eşti strigat, nu şi numele de familie; călugării la fel, au alt nume decât cel mirean, să fie siguri că demonii extratereştri nu-i mai recunosc pe cei ce au păcătuit în viaţa de zi cu zi până să se călugărească). „Vale-Deal” poate trece dintr-o experienţă în alta fără să poată fi judecat. Vale-Deal e înlocuitorul autorului creator, care intră în pielea cui doreşte, în căutarea sensului lumii.

Existenţa personajului din anii `50 până în zilele noastre, descrisă în poemul “Nimănui nu-i pasă”, pare să nu intereseze pe nimeni. Când s-a întâmplat pentru prima dată ca acesta să aibă senzaţia că a ajuns “într-un unghi mort”, în care nu mai găseşte răspuns nici la „întrebări simple”?

Dintotdeauna am trăit cu sentimentul zădărniciei, din păcate. În acest poem am avut doar puterea să-l exprim. Dar la 23 de ani (în 1973), conştientizarea acestui sentiment al zădărniciei a fost pus în aplicare prin şapte tentative de sinucidere – de atunci am descoperit că am ajuns într-un unghi mort şi că nimănui nu-i pasă de existenţa mea (nici Atotţiitorului, fiind o frunză în vânt). La 60 de ani, câţi am azi, m-am resemnat că aşa mi-a fost scris mie (şi nu mai sufăr cum sufeream în tinereţe, revoltat că de ce mi se întâmplă numai mie asta, să-mi meargă rău, văzând că le merge bine celor din jur). Am crescut în umbra vremurilor şi destinul nu m-a răsfăţat (deşi, comparat cu al altora, aş putea fi contrazis). Mi se pare nefiresc şi azi că nu m-am regăsit (măcar la masa de scris, cât de cât), că nu-s în stare nici la această vârstă să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat cât a dorit el (sau cât a ieşit la socoteală, să se ţină un echilibru în natură) – fiindcă eu am dorit tot mai mult? Fiindcă încă mai sunt mândru (deşi mi s-a dat peste nas cu vârf şi îndesat, am fost călcat în picioare, umilit, pus în genunchi de necazuri de toate felurile, să fiu învăţat minte)? Între timp am înţeles că penitenţa are legătură cu suferinţa cotidiană şi că e obligatoriu capul plecat, smerenia şi dragostea faţă de duşmani şi de cei care mă urăsc instinctiv (în zilele ce vor urma, dacă vor mai urma, câte voi mai avea, trebuie să mă reglez cu această dragoste faţă de duşmani şi faţă de cei care mă urăsc instinctiv, imposibil de pus în practică azi, deşi las totul să treacă de la mine; de vină e şi viaţa literară, care mă otrăveşte într-atât, încât generalizez neputinţa de împăcare şi în afara lumii scriitoriceşti; într-o zi sper să mă pot despărţi de literatura română, deocamdată îmi mai risipesc energia printre scriitori, neştiind ce altceva să fac).

Un salut cu Vale-Deal este aproape acelaşi lucru cu un salut de rămas bun? Sau mai aproape de un rămas bun definitiv?

Eşti un cititor ideal (te dă de gol poezia pe care o scrii cu atât succes). Mă confund cu Vale-Deal. Numai că Vale-Deal nu vrea să-şi ia rămas bun, ci „la bună revedere”. Vale-Deal vrea să se apropie, nu să se îndepărteze de adevărurile ascunse ale acestei lumi şi de reprezentanţii ei cu vibraţii compatibile cu ale mele, îmbunătăţiţi sau nu duhovniceşte (să se apropie de cei ce vor trece cu bine de Centura Fotonică, apropo; să rămân în plasa dialogului nostru mai special, sărit de pe fix: această centură va face o selecţie spirituală catastrofală în 2012, ea va face Judecata de Apoi, anunţată de Biblie). Am publicat o carte de versuri, intitulată „La plecare” în 2003, prin care mi-am luat adio de la toţi (rude, necunoscuţi sau scriitori), obsedat de sinucidere, simţind atunci că ratarea are chipul lui Dumnezeu (evaluat eronat în mine însumi). Azi nici nu mai contează că sunt în viaţă, eu mă consider mort (văd altfel totul decât înainte de a scădea presiunea astrală care îmi forţa sinuciderea). Dar ai intuit iar perfect – e posibil ca „Pe prag (Vale-Deal)” să fie ultima carte de versuri pe care o public (deşi am poeme în sertar pentru alte volume), şi nu fiindcă vine anul apocaliptic 2012, ci fiindcă trăim într-o lume dezinteresată de actul de creaţie original. Asistăm chiar la o degradare spirituală accentuată, poate aşa e normal să se întâmple în faţa unui final de timp anunţat şi a unui Nou Început.

Există un echilibru între ce îşi doresc oamenii de la oraş să facă şi ce îşi doresc cei de la sat? Între ce oferă palpabil şi imaginar, cele două lumi, personajului cărţii dvs.?

Am venit la oraş în timpul adolescenţei, copilăria am petrecut-o la ţară, izolat, la Cantonul 248. Am avut parte şi la acest nivel al discuţiei de „prag” (de pendulare într-o parte sau alta). Am copilărit în comuna Adjudu Vechi, care era vatra oraşului Adjud: eu am locuit pe prag, la Cantonul 248 (haltă CFR la 248 de kilometri de Bucureşti şi la 4 kilometri de oraşul Adjud şi la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi), care avea un standard de viaţă aparte şi faţă de cel de la ţară şi faţă de cel de la oraş. În tot ce am scris am pendulat între sat şi oraş – cu siguranţă, inconştient, din instinct am căutat echilibrul, abordând astfel lumea mea interioară. Memoria mea selectează secvenţe şi din această realitate a dorinţelor oamenilor de la oraş şi a celor de la sat, redă pulsul lor „vibraţional”.

Cum este starea de a fi “pe prag”, faţă de cea de „vale-deal”?

Stând pe prag, pe graniţă, stai şi între vale şi deal şi între toate contrariile. Între palpabil şi imaginar. Rămas trupeşte pe prag, împărtăşesc starea sufletească de deal şi de vale, depinde de abordarea de la un moment dat pe care o am spontan. Am încercat toată viaţa să stau pe prag, să mă echilibrez. Fiind în regim de trecere, am conştientizat că e o caracteristică a destinului meu de a mă poziţiona pe prag, pe graniţă, la trecerea între şi între. În „Cartea zădărniciei” (apărută în 2008) subliniam asta – că e cazul să trasez o linie despărţitoare, de delimitare, să atrag încă o dată atenţia că eu sunt un “produs uman” neterminat, de graniţă, de vamă, de trecere, de tranzit, cu plus şi minus inclus în acelaşi timp (neexistând la mine plus fără minus şi minus fără plus). Trăiesc, mai exact, pe linia de graniţă. De luat aminte, aşadar: 1). Sunt născut între zodiile Vărsător şi Peştilor, pe 19 februarie, la ora 4 – 4.30 (cu ascendentul în Capricorn), amândouă zodiile “mi se potrivesc”, amândouă revarsă asupra mea ce e excesiv (ceea ce înseamnă mai mult rău decât bine). Am grupa sangvină A (grupa sangvină dezvăluie tipul de personalitate, e cheia caracterului fiecăruia, ne dă de gol temperamentul, chiar scrisul şi starea de sănătate), care mi se potriveşte şi ea: sunt introvertit, profesiunea de creaţie literară e ideală şi sunt predispus la cancer, datorită  „stresul refulat”. 2). M-am născut între doi morţi (rude de sânge), la aceeaşi distanţă în timp, de un an şi patru luni: sora mea mai mare a murit în 1949 (la şase luni de la naştere), iar mama mea a murit în 1951 (avea 30 de ani; atenţie, mama era gravidă în luna a şasea când a fost trăsnită în bucătăria de vară; au murit două vieţi o dată, de fapt). 3). M-am născut într-un loc (la un canton de lângă Piatra Neamţ, am locuit aproximativ un an aici) şi am copilărit la alt canton, în halta Adjudu Vechi. Cât am stat la canton, am fost considerat orăşean în comuna Adjudu Vechi (nu ne lipsea nimic, de la pâine la aparat de radio sau diapozitiv cu filme), în şcoală, şi eram considerat ţăran la oraş, o dată mutat cu şcoala la Adjud. Nu mai spun că am locuit la graniţa dintre judeţe, zona Adjudului fiind azi la nordul judeţului Vrancea şi la sudul judeţului Bacău, linia de graniţă trece prin Adjudu Vechi (până în 1967 făcea parte din regiunea Bacău şi era la graniţa cu regiunea Galaţi). 4). Am fost crescut de două mame, Ioana Sandu şi Elena Berescu, soţii ale tatălui meu. Vezi continuarea poziţionării pe prag în „Cartea zădărniciei”, paginile 203-206, n-are rost să mă lungesc aici (prea lung citat), să plictisesc…

Cât de mult s-a schimbat viziunea dvs. despre poezie, faţă de cea a sfârşitului anilor 70`, când aţi debutat colectiv, în “Caietul debutanţilor”?

„Viziunea despre poezie” s-a schimbat de la sine, arzând etape la masa de scris, e în firea lucrurilor – dar nu mi-am bătut capul cu această schimbare, totul a curs natural (în bine sau în rău). Aşa cum s-a schimbat sensibilitatea de la o generaţie literară la alta. Nu e exclus, după o viaţă de om (scriu regulat de la 15 ani, fără să am modele; am crescut şi am descrescut pe mâna mea, fără să pun vreun pariu că sunt pe drumul cel bun), să mă întorc la modelul începutului meu literar, să dau în mintea copilăriei, să închid un cerc. Nenorocirea e că nu mai cred în posteritatea literaturii scrise în limba română. Au murit rând pe rând, după Revoluţie, poeţi români importanţi, de poezia cărora nimeni nu se mai interesează. Literatura română scade de la un an la altul din acest motiv. Sigur, poezia română se primeneşte, noii veniţi sunt competitivi – dar nu e de ajuns. Noii veniţi pot fi susţinuţi „vibraţional” şi de acumulările creatoare ale „înaintaşilor” lor, dacă le cultivă memoria. E ca în lumea bisericească de azi, noii veniţi aduc prinos moaştelor înaintaşilor, să se încarce energetic.

• Interviu preluat din numărul aniversar „Hyperion” – 200.