“Am depăşit realismul şi am construit acţiunea având la bază concepte filosofice şi scăpări de nebunie, metareale”

La Editura Tracus Arte a apărut, de curând, romanul “!nfernul” de Leonard Ancuţa. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest roman care-i poate înspăimânta pe unii dintre cititori, ale cărui acţiuni sunt, în mare parte, bazate pe cazuri reale.

Ce forme alternative care provoacă o stare de autosuficienţă există, în afară de droguri? Le-ai experimenta de dragul personajelor pe care le creezi?

Propria personalitate e primul lucru la care mă gîndesc. Egoismul în forma lui ce tinde să devină materială, nu doar o stare interioară. Sunt oameni care sunt narcisiști până reușesc să se confunde cu imaginea pe care o creează, sunt personaje într-o piesă imensă, își joacă rolul cu tenacitate și-și mistifică propria existență doar de dragul de a fi întotdeauna eroul învingător. Autosuficiența apare când lumea exterioară există numai ca acest tip de personalitate să se poată exprima. Interacțiunea lui cu universul este aceeași cu a copilului care colorează o carte după propria perspectivă, având doar modelul din mintea sa. De aici decurg cazurile particulare, autosuficiența în artă, în gândirea teoretică, în alegeri zilnice, în conduita și abordarea relațiilor. Drogurile nu fac decât sa scoată la suprafață aceste impulsuri pe care le simt mai slabe sau mai puternice în mine sau în cei din jur, ele dezinhibează bariera autocontrolului și lasă bestia afară.

Dumnezeu, pe lângă faptul că-l scrii fără majusculă, are carnaţie sau textura oricărui lucru bun sau rău din jur, şi personajele tale au acces imediat la el, în anumite situaţii mai mult sau mai puţin extraordinare. Scriind acest volum, ai avut vreun cenzor interior sau exterior?

Am fost educat în spirit creștin și chiar și după ce am studiat filosofia la Universitate, am rămas cu o atitudine pro-creștină. Cum spunea Pascal în celebrul său Pariu, e mai bine să pariezi pe Dumnezeu. În fond, oricare e alegerea pe care o faci, cel mai bine e să fii constant. Voltaire- întrebat pe patul de moarte, dacă  se lepădă de Satan, răspunde că nu e tocmai momentul în care să-și facă dușmani. Din perspectiva asta, dumnezeul din carte nu seamănă cu cel din Biblie, este mai degrabă dumnezeul-concept, dumnezeul filosofilor – diferit de cel al teologilor. Referindu-ne la carnație, da, el are în sine aceleași valori morale de bine și rău, dar fără a implica dogma. Dumnezeu Atotputernicul este iluminare, el se simte, nu se gândește – personajele mele îl gândesc și-l întâlnesc în manifestările sale, ele vor interacțiune directă cu el sau chiar schimbări drastice de perspectivă.

“Cine-i mai important, omul sau dumnezeu”?, se întreabă la un moment dat personajul narator.

Evident că ține de perspectiva celui care răspunde. Personajele mele sunt prizoniere autosuficienței. Felul în care acționează – unul caută să distrugă lumea pentru a oferi o nouă șansă lui dumnezeu de a o face mai bună, iar celălalt sacrifică un om pentru a accede la ceea ce există prin dumnezeu și din care dumnezeu se naște, iubirea – arată că ambele personaje își caută propria mântuire. Oricât de important ar fi dumnezeu pentru ele, scopul lor e egoist și autosuficient sinelui fiecăruia. Din perspectiva asta, poți privi romanul ori ca anticreștin, cum spunea Cosmin Perța, ori ca o satiră, cum mai degrabă am intenționat. Luată separat de roman, întrebarea asta ține de credința fiecăruia în Iubire, în Dumnezeire, în Mântuirea care vine prin dragostea lui Dumnezeu, sau, dacă ești ușor gnostic, atunci crezi doar în Existentul Supranatural, în dumnezeul-forță superioară care doar îți oferă cadrul propriei tale mântuiri, pe care ești dator să ți-o duci la bun sfârșit. În fine, dacă nu crezi nici într-una nici în cealaltă, atunci ori ești ateu și întrebarea nu face sens, ori ești agnostic și nu poți da niciun răspuns întrebării în măsura în care nu poți cunoaște suficient problema și nici orice alta problematică apropiată sau similară.

Personajul principal descoperă puterea Lum!n-ului încă din copilărie, în urma disconfortului fizic şi psihic provocat de părinţii săi. Calea spre Lum!n este asociată cu evenimentele brutale sau există şi alte metode de descoperire a sa?

Lum!n este drogul pe care personajul îl poate sintetiza prin propria dorință și credință în el. El funcționează ca substituent, atât pentru ceea ce înseamnă credință în sens teologic, cât și iubire, ca sentiment al fericirii. El este refugiul în care fiecare dintre cele două personaje își găsește liniștea, forța, aliatul, prietenul, Lum!n înlocuiește sau satisface orice dorință. Este drogul perfect, capabil să furnizeze fericirea doar prin faptul că personajul își dorește și crede că acest lucru este posibil. Lum!n  este o nouă formă de manifestare a autosuficienței. Descoperirea lui apare în caz de traumă pentru unul dintre personaje, ca aliat și prieten, pentru celălalt este un filtru prin care poate să vadă lumea în modul în care-i convine, care să-i justifice acțiunile.

Odată descoperit Lum!nul, personajului i se schimbă şi percepţia despre lucrurile care au valoare sau nu. Care au devenit criteriile de percepere a ceea ce poate fi bun sau mai puţin bun şi în ce fel se leagă această descoperire de autosuficienţă?

Pentru a dezvolta puțin ce spunea mai sus, Lum!n-ul poate fi asemuit unei afecțiuni psihice, de tipul psihozelor paranoide și schizofreniilor. Personajele mele suferă de histrionism, sunt isterice, au frustrări puternice și sunt instabile psihic. Cu alte cuvinte, din punct de vedere clinic ar putea fi clienții obișnuiți ai unui spital de nebuni. De fapt, vorbind cu un medic psihiatru, am aflat că noi toți oamenii suntem așa, iar cei pe care-i considerăm normali reușesc să se controleze și să-și înfrângă toate pornirile, într-un mod de care nu sunt conștienți pe deplin, și asta are loc la un nivel care nu se vede din afară. Dezechilibrele provin din traume și frustrări, din slăbiciuni sau eventual induse de alții, prin repetiție, ele sunt de cele mai multe ori definitive, irecuperabile total prin tratament. Iluziile, paranoia, amețelile, incoerența în gândire, distrugerea echilibrului moral sunt efecte imediate ale cazului patologic. Din acest punct de vedere, Lum!n este nu un drog, cât o afecțiune. Fiecare astfel de boală psihică are la bază niște dereglări ale secreției unor enzime în creier, enzime care funcționează pe principiul drogurilor, în sensul că dau dependență. De aceea Lum!n este numit drog, el este cel care provoacă acest dezechilibru. Cum la urma urmei și autosuficiența este o stare de bine, care și ea este tributară unor enzime. Până la urma și autosuficiența ar putea fi considerată un drog periculos, pentru că afectează individul sistematic, în toate sistemele sale de valori.

În momentul în care are loc prima execuţie, personajul nu pare să aibă emoţii sau sentimente. Există o omisiune psihologica a acţiunii sau efectul propriei dorinţe împlinite este atât de firesc încât dezumanizează?

Nu știu câți oameni au văzut pe viu cum acționează cantarida la animale, ea fiind un stimulent sexual puternic. Administrată la tauri, îi face pe aceștia să înnebunească, să nu mai țină cont de nimic până nu se urcă pe vacă. După aceea sunt liniștiți și placizi de parcă ar fi niște păpuși. Cantarida este însă bomboană pe lângă Lum!n, care este un drog ce anihilează orice sentiment, mai puțin cel al iubirii de sine. Instinctul criminal, asociat cu acest drog al autosatisfacției, nu poate să creeze emoții personajului, el acționează mecanic, independend de gândire, fără să filtreze. Iar în ce privește lipsa de reacții, atitudinea asta e oarecum confirmată în câteva filme japoneze cu execuții și torturi, unele făcute după cazuri celebre, te prinzi imediat că așa trebuie să fie, o luciditate rece ca gheața din care nicio plăcere nu răzbate în afară, ea se consumă intern, se dispersează în sânge asemenea drogului.

Personajul ajunge să creadă că dacă el se schimbă şi va dori lumea, şi aceasta îl va dori. Cât de greu e să pui în practică, chiar şi fictiv, un asemenea lucru?

Totul se schimbă, de la o secundă la alta. A fi identic cu tine însuți înseamnă o chestie punctuală, de fracțiune de secundă, în care te potriveşti cu tine perfect, după care clipa trece și în fiecare moment ești mereu altul. Aceste schimbări sunt însă insesizabile chiar și la nivel exterior, bătrânețea afectează, dar în perioade lungi. Realitatea psihologică interioară evoluează și ea, dar se spune că e atât de greu să schimbi oamenii, mentalitățile. Rămânem aceiași cât suntem întemeiați pe un sistem de valori care în mod absolul nu se schimbă, chiar dacă în raport cu el noi ne schimbăm. Există însă crize care produc mutații serioase la nivel psihologic, există fenomene care se răsfrâng puternic asupra indivizilor și a maselor și funcționează ca o avalanșă care cuprinde cât mai multe persoane. Chiar și cei neatinși se simt în nesiguranță și reacționează din instinctul fricii. Cataclismele, războaiele au indus stări paranoice asupra maselor, au făcut ca acestea să își nege propriile crezuri morale. Cum spunea Dostoievski, Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis. În momentele în care credința lumii se zdruncină în fața marilor adevăruri morale, orice promisiune poate fi o temelie pentru un nou sistem de valori. Din această perspectivă cred că nu e foarte dificil să înțelegem succesul personajului meu.

Primele experienţe sexuale sunt legate puternic de amintirea mamei cu care personajul masculin a experimentat primele atingeri, încărcate de tandreţe. Cât de greu este să descopere erotismul şi cât de mult ajunge acesta să-l definească?

Experiența băii materne o avem toți. Nu știu cât de multe își aduce aminte fiecare din ea. Eu unul am ceva amintiri și o memorie destul de bună. Aș fi ignorat asta dacă, exact când mă gândeam la roman n-aș fi aflat de la cineva că încă își spală băiețelul de 12 ani. Mă gândeam la ce jenă trebuie să simtă acel copil care trece pragul către adolescență, și mă gândeam că jumătate dintre trăirile sale vor fi reprimări ale unui erotism natural. Așa s-a născut scena din !NTERZIS și din ea au prins formă pulsiunile tânărului Saty. Este drept, o bună parte din story este autobiografică, nici n-ar fi putut avea autenticitate dacă n-ar fi fost așa. Dar alături de acest aspect, erotismul personajelor crește până la o anume limită unde colapsează. Ambii eroi își caută jumătatea perfectă. Unul o găsește în propria sa imagine în oglindă, celălalt omoară pentru a rămâne copilul pur, veșnic atașat de sentimentul primordial descoperit alături de mamă. Celelalte reprize erotice ori sunt copii nereușite, surogate, ori tind să-l preschimbe, să-l destabilizeze și să-l re-creeze psihologic, lucru pe care nu-l poate accepta.

Care sunt criteriile de valorizare a fiinţelor feminine cu care se întâlneşte?

Ambii eroi sunt impulsivi, acționează haotic, sub semnul întâmplării. Ceea ce mi se pare avantajos și în realitate. Cu cât entropia este mai mare, cu atât mai mare este posibilitatea de a te întâlni cu persoana potrivită. Este foarte greu de conceput că stând acasă în fotoliu și urmărind programul TV vei avea aceleași șanse să descoperi o peroană deosebită în comparație cu un spirit vulcanic, nărăvaș, impetuos, determinat, care se mișcă tot timpul. E drept, având acest spirit aventuros, având dezechilibre, având impulsurile date de Lum!n, de autosuficiență, eroii mei nu-s capabili să se oprească la un moment dat. Și când se opresc, în sfârșit, acționează după rețetele de care vorbeam mai sus, adică unul este incapabil să se împartă pe sine, celălalt trebuie să omoare jumătatea de dragoste pe care presupune că o dăruiește, laolaltă cu persoana căreia își închipuie că-i oferă acest sentiment. Poate în scena asta se simte o nouă particularitate a lui Lum!n, și anume faptul că într-un fel, sub influența autosuficienței nu ești capabil de dragoste adevărata, pură, ci totul devine surogat sau maniacal, punctat de ruperi și dezechilibre care merg până la crimă.

Cum ţi se pare contextul literar în care ai publicat acest volum? Ce aşteptări ai de la cititorii acestei cărţi?

Anul 2010 este unul bogat, în care mulți autori valoroși au publicat un nou volum. În acest context sper că eu am găsit o altfel de cale pentru a-mi convinge cititorii, propunând o narațiune de alt tip. Am depășit realismul și am construit acțiunea având la bază concepte filosofice și scăpări de nebunie, metareale, am introdus multe elemente fantastice, tocmai pentru a-mi justifica demersul și a-l face cât mai credibil. Acțiunea !NFERNULUI pare a avea loc pe Pământ, dar nu neapărat în această realitate. Nu am căutat să dau prea multe indicii, la fel ca în benzile desenate cu supereroi, locul și timpul sunt doar pentru culoare, importantă e acțiunea. Și oricât de fantast ar părea, toate crimele descrise în roman, au la bază întâmplări reale pe care le-am documentat pe Mediafax. Crimele au avut loc în realitate, teoriile științifice prezentate există, nu e nimic aruncat. Chiar și execuțiile din China, de care pomenesc într-un capitol, au avut loc. Rrealitatea e la fel de crudă ca imaginația și mi-am dorit să o surprind într-un tablou care să o arate crudă, sângerândă, aburindă, și în același timp să vorbesc despre autosuficiența care poate împinge la lucruri nesăbuite. Am căutat să scriu un roman în care personale principale sunt simpatice, le poți îndrăgi în demența lor și ești gata să le însoțești până la ultimul cuvânt din carte. !NFERNUL e genul acela de roman care se citește foarte ușor, pe care odată început nu-l mai lași din mână, așa mi-au spus prietenii sau cei care mi-au trimis deja mesaje, așa că sper că în scurt timp voi primi multe alte e-mailuri de felicitare. Mă aștept și să mi se spună și că-s bolnav sau satanist, dar asta va fi doar din partea celor care nu înțeleg în profunzime demersul meu.