Mâine, 12 decembrie 2010, ora 11:00, Mircea Dinescu este invitatul special al Teatrului Naţional “Marin Sorescu”, în cadrul proiectului cultural “Duminici de poezie în teatru – 2010”. Primul invitat în cadrul acestor întâlniri de poezie a fost Ana Blandiana. Moderatorul întâlnirii, Nicolae Coande. Cu această ocazie, Mircea Dinescu va lansa la Craiova volumul de poezii de dragoste “Femeile din secolul trecut”, Fundaţia pentru Poezie “Mircea Dinescu”.
Poetul, care a împlinit recent 60 de ani, a acceptat încă din vară invitaţia directorului general al TNC, Mircea Cornişteanu, însă a condiţionat-o de apariţia unui nou volum, în pregătire la acea dată.
Autor a 15 cărţi de poezie, Mircea Dinescu va lansa la Craiova volumul de poezii de dragoste “Femeile din secolul trecut” (Fundaţia pentru Poezie “Mircea Dinescu”), alături de un CD care conţine cântece pe versurile sale interpretate de autorul însuşi!
Şi pentru ca surpriza să fie totală, poetul, căruia Lucian Raicu îi descoperea cândva un “har mozartian”, va lansa la sala Amza Pellea a TNC şi cinci soiuri de vin din producţia proprie, cu “versuri pe sticlă”, etichetele fiind imprimate cu manuscrise semnate ale poeziilor noi. 24 de poezii, 9 cântece, 5 soiuri de vin, prezentate ‘pe viu’ chiar de mândrul lor autor vă aşteaptă la Craiova să le degustaţi pe îndelete.
„ (…) Dinescu pe care l-am cunoscut în ’72. Era înalt şi subţire, avea plete aproape blonde, părea uluit el însuşi de poeziile pe care le spunea, le cânta, le făcea parcă atunci, pe loc, în joacă, anume pentru mine. Se simţea «geniul», plutea în jurul lui ceva sfâşietor de gingaş, un fel de răsuflare – a îngerilor păzitori, aburul ocrotitor al gărzii personale de serafi. Cucerea clipa şi o arunca la spate pentru a cuceri, cu mai multă plăcere, clipa următoare. Doamne, mă gândesc acum, eu am văzut poezia întruchipată într-un om!“(Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea, Editura Polirom, colecţia Egografii, 2004)
“Tânărul frumos şi himeric, geniul din epoca romantică, a devenit un individ irascibil, isterizat de «zeii tranzistorizaţi», alungat din pustiuri de gâlgâitul sondelor, hărţuit până şi în spaţiul de recluziune al creaţiei. Un fel de Rimbaud «oficial şi limfatic»”.(Eugen Simion, Un nou pact cu realul. Mircea Dinescu”, în vol. “Scriitori români de azi, III”, Ed. Cartea Românească, 1984)
„Deşi a trăit în Infern, autorul lui Rimbaud, negustorul, indiferent de fervorile lui publice, păstrează în sine agerimea solară şi nobilul semn al poeziei, iar ca abil vânzător de iluzii renunţă la complezenţele neomoderniste în favoarea poeticii crizei şi a beligeranţei permanente. Creaţia sa, dincolo de multitudinea comentariilor suscitate, dincolo de împiestriţarea etichetelor ce i-au fost ataşate, e reductibilă, în cele din urmă, la o singură (şi sigură) însuşire: reprezentativitatea.” (Constantin M. Popa, Mircea Dinescu. Poezia insurgenţei, Ed. Scrisul Românesc, Fundaţia–Editura, Craiova, 2006)
Cu o origine modestă, provenind dintr-o familie simplă din Slobozia, de muncitori, tatăl său fiind lăcătuş mecanic, iar mama casnică, tânărul Dinescu a beneficiat atât de un element forte în comunism, atuul originii sănătoase, cât şi de susţinerea unor „protectori“ puternici (cf. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941–2006, art. dedicat lui Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Sprijin niciodată explicitat. Aici, este de reţinut faptul că la nici 17 ani era deja înregistrat recitând chiar pentru postul naţional de televiziune, iar la 21 de ani avea deja o primă carte tipărită, Invocaţie nimănui. Tânărul poet primind imediat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Dpdv ideologic este important să punctăm momentul. Ne aflăm în anul 1971, în plină revoluţie culturală, an în care au fost lansate „Tezele din iulie“. Să ne amintim că 1971 a fost anul în care, de exemplu Nicolae Breban a fost înlăturat de la conducerea României literare, fiind înlocuit, cu derogare obţinută special de la tov. Nicolae Ceauşescu, de gruparea George Ivaşcu, Nicolae Manolescu pentru că „N. Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“ (cf. Mircea Iorgulescu, România literară citat de N. Breban, În luptă cu istoria, Contemporanul, 14 iulie 1994).
Tot de la criticul Alex Ştefanescu, op. cit., mai aflăm şi că: „Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimanui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania) pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat …de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.“
Poate că despre originea „protectorilor“ ne-ar putea da unele indicii chiar modul „netraumatizant“ în care M.D. şi-a efectuat stagiul militar (integral), la Securitate, la Grădiştea, primind, după propria-i declaraţie, gradul de soldat fruntaş al Securităţii.
Dinescu
Reproducem îndelung-mediatizatul interviu acordat de poetul Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român, ziarului comunistoid Libération, aşa cum a fost publicat de Gilles Schiller (pseudonimul lui Noel Stern): Mircea Dinescu, Le desespoir de la caserne Ceausescu, Libération, pp. 32-33, Paris, 17 martie 1989. Aceste două pagini de revistă l-au transformat peste noapte pe M.D. în mare disident, creându-i o aură de erou, riguros şi eficient amplificată şi de postul de radio Europa Liberă. Mai mult, aceste pagini l-au „acreditat“ în mod eronat în ochii multora dintre noi drept militant anticomunist. Astfel a devenit cu putinţa ca un fost membru de partid, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, şcoala de cadre de conducere comuniste, să treacă pe parcursul unui singur an de la statutul de profitor al regimului comunist şi membru al Partidului Comunist Român la cel de „vestitor al libertăţii“ pentru ca apoi, la nici o lună de la evenimentele dramatice din decembrie 1989, să devină primul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România postdecembristă şi pentru o scurtă perioadă membru în Frontul Salvarii Naţionale (FSN) şi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În legătură cu premeditarea acţiunilor evenimentelor din decembrie 1989 puteţi accesa un document audio postat chiar pe site-ului postului de radio Europa Liberă, Frontul Salvarii Naţionale, 8 august 1989! Apel adresat participanților la Congresul al XIV-lea al PCR de Frontul Salvării Naționale (în lectura lui Constantin Mănciulescu), document accesibil la adresa: http://www.europalibera.org/audio/audio/248879.html:
Mircea Dinescu, un răsfăţat al regimului comunist
Cu o origine modestă, provenind dintr-o familie simplă din Slobozia, de muncitori, tatăl său fiind lăcătuş mecanic, iar mama casnică, tânărul Dinescu a beneficiat atât de un element forte în comunism, atuul originii sănătoase, cât şi de susţinerea unor „protectori“ puternici (cf. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941–2006, art. dedicat lui Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Sprijin niciodată explicitat. Aici, este de reţinut faptul că la nici 17 ani era deja înregistrat recitând chiar pentru postul naţional de televiziune, iar la 21 de ani avea deja o primă carte tipărită, Invocaţie nimănui. Tânărul poet primind imediat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Dpdv ideologic este important să punctăm momentul. Ne aflăm în anul 1971, în plină revoluţie culturală, an în care au fost lansate „Tezele din iulie“. Să ne amintim că 1971 a fost anul în care, de exemplu Nicolae Breban a fost înlăturat de la conducerea României literare, fiind înlocuit, cu derogare obţinută special de la tov. Nicolae Ceauşescu, de gruparea George Ivaşcu, Nicolae Manolescu pentru că „N. Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“ (cf. Mircea Iorgulescu, România literară citat de N. Breban, În luptă cu istoria, Contemporanul, 14 iulie 1994).
Tot de la criticul Alex Ştefanescu, op. cit., mai aflăm şi că: „Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimanui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania) pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat …de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.“
Poate că despre originea „protectorilor“ ne-ar putea da unele indicii chiar modul „netraumatizant“ în care M.D. şi-a efectuat stagiul militar (integral), la Securitate, la Grădiştea, primind, după propria-i declaraţie, gradul de soldat fruntaş al Securităţii.
Un alt domn, profesorul Doru Tompea, coleg de armată timp de 6 luni cu Mircea Dinescu, Adrian Nastase, Tudor Mohora ş.a., mărturisea în 2006: „Am făcut [armata – n.n.] la Batalionul de Miliţie, o unitate elitistă, unde se adunau junii nomenclaturii dar şi firi rebele de prin mediul universitar“, pentru ca în continuare să facă o declaraţie surprinzătoare: „Ne-au dat să completăm o groază de formulare. Nu ştiu dacă atunci am semnat sau nu vreun angajament de colaborare cu Securitatea. E posibil sa fi semnat. Dar nu stiu.“ (cf. Silvia Craus, Tompea mărturiseşte colaborarea, Ieşeanul, 10 octombrie 2006)
La terminarea stagiului militar M. Dinescu îşi urmează netulburat cariera pe plan literar şi social. Va fi secretar UTC al USR, membru al Partidului Comunist Români, angajat al revistei Luceafărul, şi multiplu premiant al Uniunii Scriitorilor din România, fiind publicat şi răsfăţat în fel şi chip de regimul comunist, printre privilegiaţii căruia se număra. Primeşte, de asemenea, Premiul Academiei Române. Călătoreşte frecvent în Occident.
Dintr-o notă a Securităţii, reprodusă şi în Cartea Albă a Securităţii, aflăm: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila „Paltinul” din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. Cartea Albă a Securităţii, nota 129, p. 137, 1978].
Un alt amănunt neclar al biografiei sale este acela că a fost ultimul individ care a rămas singur, timp de câteva ore, în preajma prozatorului Marin Preda în ultima zi din viaţa acestuia, însoţindu-l de la sediul editurii Cartea Românească la o locaţie rămasă necunoscută. Ulterior, în seara aceleiaşi zile, Marin Preda s-a deplasat la Mogoşoaia unde a petrecut în Salon, în compania mai multor scriitori. Făcându-i-se rău, târziu, în noapte, a fost dus în camera sa şi trântit pur şi simplu pe pat. A doua zi a fost descoperit fără suflare. Cauza morţii, indicată de medicii legişti, a fost de asfixia mecanică.
În continuare, M. Dinescu îşi urmează chemarea de politruc urmând cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, la fără frecvenţă, la facultatea de ziaristică „aflată sub conducerea directă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, instituţie unde nu ajungeau decât oamenii strict agreaţi de regimul ceauşist şi în urma unei selecţii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunşi pe băncile facultăţii respective Securitatea răspundea cu capul“. În anul 1981, ca urmare a agresării unui coleg de redacţie, Iulian Neacşu, (în fapt a snopirii acestuia în bătaie), va suferi, în pofida intervenţiilor unor membri importaţi din nomenclatura partidului comunist, o condamnare penală cu suspendarea efectuării pedepsei (cf. art. 180 alin. 2 din codul penal, Sentinţa penală Nr. 1439, Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981). Va urma plecarea sa de la Luceafărul la România literară. În ciuda comportamentului său violent şi coleric rămâne un „răzgâiat“ al sistemului comunist şi al USR apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele R.S.R. tov. N. Ceauşescu. Iată ce afirma Dinescu în faţa secretarului general al partidului: „Iată, numai într-un an, am participat la trei întâlniri cu secretarul general al partidului. […] Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj.“ (cf. stenogramei unei întâlniri a scriitorilor cu N. Ceauşescu, 13 martie 1981)
Tot în anul 1981 accede în conducerea Uniunii Scriitorilor în comitetul de 2-3%, alături de scriitori precum: Ion Lăncranjan, Florin Mugur, Zigu Ornea. Din conducerea Uniunii mai făceau parte printre alţii şi: Şt. Aug. Doinaş, Traian Iancu, Dinu Săraru, Domokos Geza, Augustin Buzura, Ion Horea. Din nou M.D. se află pe lista scriitorilor agreaţi de partid spre a fi traduşi şi operele lor răspândite spre străinătate ca fiind juste din punct de vedere ideologic. Ca atare, în 1982, în cadrul planului de propagandă externă a partidului comunist, la editura Univers îi sunt tipărite variantele în limbile franceză şi maghiară ale volumul La dispoziţia dumneavoastră (À votre disposition, A jóság rémuralma). Cartea reprezintă o selecţie din poeziile publicate anterior în trei volume, fiind scoase în relief accente de frondă şi revoltă ale poetului împotriva societăţii occidentale.
În continuare este în graţiile „protectorilor“ săi şi în cele ale mai-marilor Partidului Comunist Român publicând volum după volum, La dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii, (1981), Exil pe o boabă de piper (1983), Rimbaud negustorul (1985), iar în 1985 va fi tipărit şi în Anglia (Exile On A Peppercorn, Forest Books, London-Boston).
În 1988, călătoreşte în URSS. În interviul dat postului Radio Moscova, în august, laudă temeinic perestroika lui M. Gorbaciov. După cum afirmă şi în cartea sa Moartea citeşte ziarul, la revenirea în ţară după acel sejur petrecut în Ţările Baltice observă că este supravegheat.
Însă, cu toată „monitorizarea“ şi în ciuda lipsei tot mai acute a libertăţii de expresie din România comunistă mai mulţi scriitori români printre care şi Mircea Dinescu vor petrece nestingheriţi zilele de Crăciun la traducătorul Aurel Covaci, în compania familiei ambasadorului Marii Britanii, a ataşatului cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţala şi a altor reprezentanţi oficiali străini. Va urma seara Crăciunului, sărbătorită la Ambasada Olandei din România, în prezenţa multor intelectuali români, printre care şi Andrei Pleşu.
Cam aceasta era în mare situaţia poetului Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român. Un scriitor mediatizat, cu o situaţie socială demnă de indiviat, locuind ultracentral, în cartierul Primăverii, zona sediului Televiziunii, pe strada Bitolia. Un scriitor supravegheat de Securitate însă în acelaşi timp un scriitor cu destulă libertate de mişcare pentru a călători deopotrivă în Apus şi în Răsărit
Ajutat de dimensiunile reduse ale acestor texte, să ofer două exemple de „poezii“ (cu ghilimele) şi două de poezii fără ghilimele. Mai întîi exemplele negative: „şapte mere-ntr-o basma/ şi-am plecat la moscova// la coadă la lenin, tată,/ mă îndrăgostii de-o fată// ce parşiv mausoleu/ era fată de liceu// şi frumoasă şi lăptoasă/ şi fugită de acasă.// nea’ vasile, nea’ blajenii/ mulţumesc de-aşa vedenii// ea pisică eu motan/ la tătucul din borcan/ ce cosiţe şi ce membre/ ce octombrie-n noembre// cînd crezui că mă fac om/ ea-mi răspunse nem tudom// cînd crezui că mă însor/ ea-mi răspunse nevermore“ (moscova nu crede în lacrimi); „biet amor de barză chioară/ pentr-un stîlp de telegraf,/ pasul tău mă înfioară/ că mă fac sub dînsul praf./ cu zulufi dar constipată,/ grizonat dar cufurit,/ mi s-a pus pe tine-o pată/ să ţi-o trag la infinit./ cum te mai strigam «conteso»/ cînd intram la tine-n gang/ şi-ţi făceau bucile zbang,/ na-ţi-o frîntă că mi-ai dres-o!/ eminesculînd odoare/ veronică, veronică,/ eu credeam că rău te doare/ tu credeai că-mi este frică“ (veronică, veronică).
Şi acum cele pozitive: „şapte muze ca şapte lămîi/ zac storcite-n spitalul amorului./ zadarnic îţi strigă talentul «rămîi!»/ iar ai fugit de la locul omorului./ schelete de înger pitite-n dulap/ spirt lipsă-n borcanul cu foetuşi,/ c-o bardă de aur înfiptă în cap/ acceptă-ţi condiţia totuşi./ căzut dintre sferele roz de săpun,/ cum stai prăvălit între sticle,/ încearcă să fii mişul ăla nebun/ pe care-l fenta doamna micle/ numindu-l contabilul şef din copou/ să-i numere, fraierul, plopii/ în ritmul în care dă ea din popou/ scobindu-şi mormîntul cu ochii./ născut şi murind oarecum simultan/ măcar ai aflat care-i taina,/ că-n lumea aceasta cînd nu ai iordan/ poţi fi botezat şi-n cacaina“ (luceafărul); „ca recrutul cu părul ca peria/ haide, doamne, salută materia,/ ieşit din front şi-n faţa plutonului/ simte-te ca la cotul donului,/ c-ai călcat poala preafericitului/ aflat în vria chihlimbăritului/ şi-a extragerii aurului din săraci/ (nici talpa iadului n-are aşa ortaci)./ apoi în biserica pardosită cu babe/ fă saltu-nainte în patru labe,/ scoate grenada, aprinde fitilul/ şi urlă c-ai venit să-ţi recuperezi copilul/ silit de două mii de ani pe cruce să facă nani./ oh, eli, eli, lama sabachtani!“ (eliberarea ostaticului). Din prima clasă, a textelor slabe şi foarte slabe, fac parte şi cioran, crăciun, descîntec de măgar bătrîn şi elegie mccarthystă. În a doua, a poeziilor bune şi foarte bune, includ ultimul dans, femeile din secolul trecut, omul cu parapanta, blestem, lili marlen şi un extraordinar „colind“, isus nu crede în magi. Între cele două categorii se cuprind versificări nici prea-prea, nici foarte-foarte, asupra cărora nu voi insista. Mai bine analizăm „extremele“.
În Femeile din secolul trecut, aproape toate poemele pretins erotice sînt dezamăgitoare; şi, ca vechi admirator al liricii lui Mircea Dinescu, m-am întrebat imediat: de ce oare? De ce, în comparaţie cu Brumaru dinInfernala comedie şi din alte splendide neruşinări, un poet atît de înzestrat ca Dinescu se află într-o postură de inferioritate? Fiindcă autorul mai tînăr (dar şi el, azi, aflat la o vîrstă…) nu are răbdare cu poezia erotică pe care, totuşi, se ambiţionează s-o scrie. În această sferă, lucrurile sînt extrem de delicate: dar nu cu tematica, nici cu expresia, ci cu – anume – acea perspectivă sau viziune prin care graniţele dintre ceea ce se poate scrie pe hîrtie şi ceea ce nu se poate scrie se topesc. Nici un cuvînt nu este obscen şi nici o temă nu e inabordabilă pentru un scriitor adevărat. Obscenă se dovedeşte, în atîtea rînduri, proasta întrebuinţare a cuvintelor, deodată cu exploatarea previzibilă a unei tematici provocatoare.
Eşecul lui Dinescu vine, aici, dintr-o retorică publicistică destul de ieftină, care a ocupat spaţiul liric şi nu-i mai permite acestuia să se constituie poetic. Jocurile de cuvinte abundă; rima e artificial pusă; ritmul este săltăreţ; poezia nu semnifică nici ca întreg, nici la nivelul unei strofe. Parcurgem o însăilare de versuri dorite sprinţare şi de imagini tari la modul facil. Singurul vers mai reuşit din veronică, veronică e cel care o încheie; în moscova nu crede în lacrimi, n-am reuşit să găsesc vreunul… De o tristă şi nesemnificativă vulgaritate, aceste „poeme“ ce încearcă să se nască agaţă ritmuri şi expresii populare, turnura cîntecului de lume sau de pahar, în care o notă va aduce lacrimi în ochii românului sătul şi sute pe fruntea norocosului lăutar. Dacă însă dăm deoparte şi acest halou etno-sentimental şi recitim, de pildă,cioran sau crăciun, vedem şi mai clar deriva autorului nostru, ocupat şi aproape „locuit“ de un publicist în continuă expansiune.