Stoian G. Bogdan debuta în anul 2009 cu volumul “Chipurile”, unul dintre cele mai comentate volume de poezie. Anul acesta, “Nu ştiu câte zile” (Editura Trei) reprezintă debutul în proză al autorului, despre care a dialogat cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Volumul se deschide cu un mic joc psihologic între cititor şi autor. În momentul în care scrii, eşti tentat să fii prietenos cu cititorul, sau el devine un stimulent pentru tine, autorul? Ce fel de relaţie se creează? De dominare, de subordonare, nici una?
Romanul se deschide cu un mic joc psihologic menit să-i inducă cititorului ideea că citește o scrisoare adresată chiar domniei sale. Am folosit acest artificiu pentru a crea din start un fel de relație între personajul narator și lector, asemănătoare cu cea dintre un confesor și un confident, dintre un mentor și un discipol, dintre un seducător și un sedus șamd. Cred că e vorba mai mult o relație de complicitate decât de alt fel.
Peisajul în care se plimbă personajul principal, locul în care “mulţi dintre fraierii de pe vremuri acum conduceau diferite afaceri în oraş şi prosperau”, poate fi unul universal? Cum crezi că s-ar raporta un cititor din afara României la această lume provincial-românească pe care i-o propui?
Sincer, habar n-am dacă peisajul pe care l-am creionat poate fi unul universal și nici nu mă interesează cum s-ar raporta un cititor din afara României la lumea pe care i-o propun. Cred, totuși, că s-ar raporta ca la o lume exotică, poate chiar suprarealistă, întrucât noi, românii, trăim într-o astfel de lume – iar asta nu-i tocmai de bine.
Scena reîntâlnirii dintre Narcis şi Ramona, o iubită de demult e plină de sarcasm. Există vreo limită la acest bărbat căruia îi place să umble cu mii de euro la el, iar, “cu buzunarele pline, avea sentimentul că lumea e printre picioarele sale”? Îi permite bogăţia să se răzbune pe trecutul sau pe oamenii din trecutul său?
Din nefericire sau din fericire, depinde din ce unghi privești, trăim într-o lume în care banii fac pământul să se-nvârtă și dacă nu i-ai băut, iar personajul meu, Narcis Ivan, este perfect conștient de această realitate, astfel că își folosește resursele financiare pentru a-și îndeplini toate dorințele, indiferent dacă aceste dorințe sau mijloacele prin care și le îndeplinește sunt socotite de ceilalți indivizi amorale sau altcumva. Deci, limitele impuse de ceilalți indivizi sunt pentru Narcis de domeniul ridicolului, el fiind de părere că toate limitele pot fi depășite. Sigur că există o limită și la el. Această limită e moartea.
Te-ai indentificat, de-a lungul scrierii acestui volum, cu personajul masculin? A ajuns să te domine în vreun fel?
Personajul este un soi de alterego al meu care defilează într-o alterlume a mea. Nu văd cum o plăsmuire a minții mele m-ar putea domina.
Populaţia feminină a romanului tău, în proporţie de 99%, pare că îşi doreşte de la viaţă numai maşini de firmă, haine de firmă şi toată opulenţa unei pături sociale fanteziste. Nu minimalizezi comportamentul feminin astfel, creând totodată o egalitate între cine dă şi cui i se dă- şi, o egalitate între sexe?
Populația din România, în proporție de 99% își dorește mașini, haine, parfumuri, farduri, distracție, călătorii și-ngeneral tot ce banii pot cumpăra. Nu mi se pare că minimalizez în vreun fel comportamentul feminin dacă le confer și personajelor mele feminine această trăsătură. De altfel nu mi se pare anormal ca și femeile să-și dorească astfel de lucruri. Cu ce-s mai prejos? Sunt de părere că indiferent dacă ești femeie sau bărbat, e frumos să ai o mașină care să te ducă de colo colo, haine frumoase, parfumuri îmbătătoare, să călătorești, să te distrezi etc. etk.
În ce mod se schimbă viaţa lui Narcis după ce îşi găseşte părinţii împuşcaţi? Care este traseul ulterior şi prin ce se schimbă cursul vieţii şi ambiţiile personajului?
Răspunsurile acestor întrebări se găsesc în romanul Nu-știu-câte-zile de Stoian G. Bogdan, apărut la editura Trei în 2010.
Care sunt punctele forte ale limbajului personajelor romanului tău?
Naturalețea, forța persuasivă, hazul și-așa mai departe.
Care crezi că sunt slăbiciunile romanului contemporan autohton? Poveştile care nu penetrează graniţele, fiind prea locale, limbajul, pastişarea unor scriitori sau curente din afară?
Nu știu care sunt slăbiciunile romanului contemporan autohton, nu știu nici dacă există cu-adevărat slăbiciuni. Totuși, pastișarea mi se pare sinonimă cu trișatul și din păcate tot mai mulți autori români, indiferent dacă sunt prozatori sau poeți, indiferent dacă sunt tineri sau mai bătrâni, sunt pastișatori, nu scriitori. Or, pentru mine originalitatea e ceva esențial când vorbesc despre un text literar.
“Dragostea-i o invenţie a poeţilor romantici, care nu mai voiau să plătească prostituate.”, scrii la un moment dat.
Da, scriu chiar asta și-o scriu pentru că am ajuns să nu mai cred deloc în dragoste, nu că aș fi crezut prea mult vreodată. Am impresia despre dragoste că e un sentiment fals, stupid, lame, cu-atât mai mult cu cât am și citit cărți gen: How to make anyone fall in love with you, în care e explicat tot procesul amorului de la a la z, cu-atât mai mult cu cât sunt adeptul unui proverb popular pe care tocmai mi l-am amintit și pe care vi-l spun, chiar dacă e posibil să-l găsiți vulgar: Decât să iei vaca cu totul mai degrabă ia carne cu chilu’…
Traseul tău literar a început cu volumul de poezie „Chipurile”, Editura Cartea Românească. Ai simţit, de când ai publicat acest roman, o presiune şi remarci mai ambigue pentru că ai trecut la proză, mai ales că, în ultima vreme, tot mai mulţi poeţi au scris şi romane?
N-am simțit nici presiune și nici remarci mai ambigue iar dacă aș fi simțit nu m-ar fi afectat cu nimic. Fiecare are dreptul la opinie, dar asta nu-nseamnă ca fiecare are opinii pertinente.
[…] în proză al autorului, despre care a dialogat cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro. Iată mai jos câteva secvențe din […]
[…] Un interviu cu autorul poate fi citit pe AgentiadeCarte.ro: http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/%E2%80%9Ctoate-limitele-pot-fi-depasite%E2%80%9D/ […]