La Editura Humanitas a apărut cea de a treia ediţie a volumului “Paradisul de după colţ” de Mario Vargas Llosa, în Seria “Mario Vargas Llosa”. Romanele “Orgia perpetuă”, “Războiul sfârşitului lumii”, “Conversaţie la Catedrală”, “Istoria lui Mayta”, “Sărbătoarea ţapului”, “Visul celtului” sunt în curs de apariţie.
Unde ar fi de găsit Paradisul? Într-o societate egalitară care trebuie edificată sau într-un efort de întoarcere la valorile lumii primitive? Două vieţi: Flora Tristán, care se dă de ceasul morţii în lupta ei pentru drepturile femeii şi muncitorilor, şi Paul Gauguin, cel care îşi descoperă pasiunea pentru pictură şi lasă baltă existenţa burgheză ca să trăiască în Tahiti, unde caută o lume încă necontaminată de convenţiile occidentale.
Două concepţii despre sex: cea a Florei, care vede în el doar un instrument de dominare masculină şi alunecă ocazional într-o experienţă lesbiană, şi cea a lui Gauguin, care îl simte ca pe o forţă vitală esenţială, o dată chiar la nivel homosexual, de vreme ce ajută la expansiunea creativităţii sale.
Ce au în comun aceste două vieţi opuse, dincolo de relaţia de familie – Flora fiind bunica pe linie maternă a lui Gauguin? În „Paradisul de după colţ„, Mario Vargas Llosa ilustrează prin două cronici paralele lumea utopiilor din secolul XIX, relatând amănunţit aspiraţia paradiziacă a celor doi eroi şi decăderea lor, inevitabilă când o idee ajunge să fie aplicată mecanic.
MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, “Oraşul şi câinii”. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. „Literatura şi politica se exclud reciproc“, scrie Mario Vargas Llosa. „Scriitorul lucrează în singurătate, are nevoie de totală independenţă. Politicianul e total dependent, trebuie să facă tot felul de concesii, exact lucrul pe care scriitorul nu-l poate face.“ În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.
Romane: “Casa Verde” (1966), “Conversaţie la catedrală” (1969), “Pantaleone şi vizitatoarele” (1973), “Mătuşa Julia şi condeierul” (1977), “Războiul sfârşitului lumii” (1981), “Istoria lui Mayta” (1984), “Cine l-a ucis pe Palomino Molero?” (1986), “Povestaşul” (1987), “Elogiu mamei vitrege” (1988), “Lituma în Anzi” (1993), “Caietele lui Don Rigoberto” (1997), “Rătăcirile fetei nesăbuite” (2006).
