Marţi, 30 noiembrie 2010, ora 17:00, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (Str. Alecu Russo nr.13-19, etaj 5, Bucureşti) are loc lectura publică susţinută de Doina Jela, cu ocazia publicării ediţiei a doua a volumului “Cazul Nichita Dumitru”, Editura Curtea Veche.
„…Nu ştiţi cât m-a bucurat scrisoarea dvs. E destul de rar ca un scriitor să semene cu ceea ce crezi despre el citindu-i cartea. Dvs. semănaţi. Deoarece, şi e singurul punct asupra căruia nu sunt de acord cu dvs., nu sunteţi o ziaristă (oricât de talentată ar fi aceasta), ci un adevărat scriitor. N-aţi văzut cum v-a ieşit cartea? Ca un roman. Tehnicile foarte moderne (dacă vă face plăcere, le numim şi postmoderne, tot a devenit conceptul un fel de sac atotcuprinzător): notele în text, intervenţia auctorială, dezvăluirea progresivă a personajelor (în etape şi cu suspans), totul aparţine epicului de cea mai bună speţă. Doar că armele ficţionale sunt de data aceasta puse în slujba adevărului istoric şi a adevărului pur şi simplu. (…) Dvs. îl închipuiţi şi dibuiţi pe «Acarul (dvs.) Păun» exact ca pe un personaj de roman, fără a sacrifica nici ceea ce s-a petrecut cu adevărat, dimpotrivă, reclădiţi această teribilă realitate pe scheletul arhivelor, interogându-i sensurile şi reconstituind-o în cotidianul fricii, delaţiunii, demisiilor. Adică, spre deosebire de ceilalţi scriitori, nu vă e frică să vă apropiaţi de bogăţia epică a groaznicelor evenimente din a doua jumătate a veacului, nici să constataţi mutaţiile psihologice şi sociale produse de presiunea totalitară. Iată de ce demersul dvs. mi se pare exemplar. (…)“, i-a scris Monica Lovinescu autoarei la 10 martie 1996.
