La Editura Cartea Românească a apărut volumul “Pe prag (Vale-Deal)” de Liviu-Ioan Stoiciu, în colecţia “Poezie”.
„Când a debutat, în 1980, cu poemele din volumul “La fanion”, după apariţia versurilor sale într-o culegere colectivă din 1978, Liviu Ioan Stoiciu se detaşa deja, pe o cale proprie bine marcată, de ceea ce urma a fi „plutonul optzecist” al poeziei mai noi. Fraza sa lirică nu semănă cu a niciunui confrate şi se particulariza pregnant într-un context mai larg al liricii româneşti moderne. Părea a sugera o rostire dificilă, o ezitare în faţa spectacolului lumii şi a cuvântului: textul său se articula din fragmente, fărâme de propoziţii, implicând o subtilă regie a sincopelor, iar numeroasele puncte de suspensie invitau parcă cititorul la completarea golurilor sonore. Era, în fond, mimată o anume oralitate, cu poticniri studiate ale rostirii…”, a scris Ion Pop.
„Precursor impozant al optzeciştilor, Liviu Ioan Stoiciu aduce, în reliefurile decise, deseori aspre ale scriiturii sale, o sinteză originală a câtorva moduri lirice care-l diferenţiază de numita grupare. Astfel, spre deosebire de optzecişti, poetul nu se pliază doar pe prezent, având o perspectivă temporală mai largă, o rotire calm-ironică (uneori compensat-patetică) a privirii, aşa cum face un om de la ţară ajuns pe o culme de deal… Viziunea acestui poet are îndrăzneala de-a fi una fără happy end. Însoţindu-şi versurile cu o campanie publicistică acerbă, total neconvenţională, ce vizează asanarea moravurilor vieţii literare, Liviu Ioan Stoiciu e una dintre cele mai importante personalităţi ale poeziei noastre contemporane.” (Gheorghe Grigurcu)
„Gândim fragmentar, sărim de la una la alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar de fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată mereu „pe prag”, „între” şi „între”, fragmentară, care te trece pragul înainte şi înapoi (biografia îmi e dominată de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şi iraţional. În versurile mele nu fac decât să ţin cont de această realitate a pragului. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegând însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gândim, n-ar trebui să fiu luat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, în regula acestei gândiri „pe prag”.” (Liviu Ioan Stoiciu)