Nu-mi dau seama dacă viaţa de Bucureşti m-a transformat într-una dintre acele apariţii pe care eu însămi le privesc cu o oarecare ironie sau dacă, într-adevăr, “atunci când se apropie faţa/ viitoarelor catastrofe/ îmi întorc nopţile/ pentru a simţi împreună cu ea scânteirea soarelui/ şi ofensa navelor/ tăind malurile/ sub gesturile vântului/ Nimic de acum înainte nu mă poate îndepărta/ de privirea sa albastră aşezată pe pietre/ unde, liniştită/ moartea mea visează în lumină.” (din volumul “Cioburi de absenţă” de Jean-Luc Wauthier, Editura Clusium, 1995, traducere de Martha Izsak, volum împrumutat de la biblioteca Muzeului Naţional George Enescu, secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”
Călătoria pe care urma să o fac pornind dinspre Tescani spre Cluj a început oarecum poetic. Într-o maşină plină de mere pădureţe, care mirosea a coajă de copac şi pământ. Cu poveşti despre pădurari şi cimitire, despre mănăstiri şi pianişti. Când am coborât la Bacău pentru a urma itinerariul cu trenul Bacău- Suceava, Suceava-Cluj, mi s-a pregătit o bocceluţă plină de mere sălbatice. Eu am zis nu, culegătorul merelor a zis da, şi aşa m-am trezit călătorind cu mere sălbatice la mine, unele dintre ele încă cu crengi. Drumul către Suceava a fost scurt, dar suficient de incitant încât să îmi scot câteva hârtii şi să schiţez posibile poezii. Singurul inconvenient a fost un radio al unui băiat de vreo 25 de ani, care a dat volumul atât de tare încât să se audă un fel de şlagăr-manea romanţios, care mi-a tăiat cheful de scris după câteva minute. Ce poţi să faci în astfel de situaţii? Să ţipi, să încerci să convingi manelistul că şi tu poţi să pui un gothic care să-l scoată din minţi? A coborât la Roman, la prima staţie după Bacău, şi astfel nu am mai avut motive de enervare…
Cum intrasem într-un fel de stare pe care foarte rar o mai am în ultima vreme, am crezut şi am sperat că trenul care pleca din Suceava către Cluj va fi unul mai potolit şi voi putea scrie în voie. Am nimerit, din păcate, într-un compartiment plin de persoane înfometate, care combinau ceapa cu carnea. Care au dormit apoi în poziţii de rigor mortis, cu excepţia faptului că scoteau triluri frecvente şi, din când în când, deschideau ochii, ca nişte păpuşi de plastic. Am tăcut enervată, am refuzat să dorm, m-am uitat la filmul “Todo sobre mi madre” de Almodovar cu căştile în urechi, am citit iar câteva capitole din “Rădăcina de bucsau” a lui Nimigean…Singurul eveniment mai plăcut petrecut în trenul “sinuzitei” a fost închiderea sau căderea luminii din compartiment, pe la 3 dimineaţa. M-am speriat la vederea unui cer fosforescent, pe care se vedeau clar constelaţiile Carul Mare, Steaua Polară, Cassiopeia…Pe Orion nu cred să-l fi văzut, dar “Rege al constelaţiilor din septentrion/ Mereu lunecând peste lumi îngheţate/ Aşa străbate noaptea marele Orion,/ Corabie legănată în eternitate”, scria Geo Bogza în poemul “Orion”. M-am mulţumit cu ceea ce am crezut că am văzut. Ba, mai mult, mi-am imaginat cum toate merele sălbatice pe care le duceam către Cluj în bagajul meu, se înfăşuraseră în frunze şi pământ şi începuseră să plutească ritualic pe cer.
Acesta a fost drumul către Cluj, iar întâmplările mai puţin dezirabile s-au ţinut lanţ. M-am cazat la o pensiune rezervată de pe internet. O cutie de 3 metri, cu un tavan de care te izbeai cu capul atunci când te ridicai din pat…Un duş în formă de stropitoare de grădină, numai că nu aveai unde să laşi apa să se scurgă, nefiind amenajat un spaţiu, ci el era însuşi locul „pedestru”. O fereastră amplasată spre ieşirea din Cluj către Zalău, astfel încât am auzit toate camioanele şi traficul matinal…şi un personal la recepţie care-şi trăgea pantalonii ca să îţi răspundă la întrebări. Starea mea poetică s-a dus pe apa sâmbetei rapid. După 2 ore de somn, după 36 de ore de veghe, am străbătut Clujul în lung şi-n lat. Problema e că nu am înţeles mare lucru din el şi m-am simţit mai mult gata să-mi dau duhul decât să mă bucur de ceea ce vedeam. Spre seară am avut un început de euforie. Un prim semn că iluziile optice şi halucinaţiile sunt gata gata să pună stăpânire pe mine. Am mai rezistat o zi, m-am mai bucurat o zi, apoi, din nou, ruta Cluj- Bacău. Un grup de persoane de etnie rromă transportau bureţi şi blocaseră toaletele pe o distanţă de câteva compartimente. Bureţi în chiuvetă, bureţi în wc, bureţi pe jos, bureţi peste tot. Mi s-a spus că „se poate face şi acolo.” Acolo unde?
Am rămas uitându-mă buimac şi tăcând. Iar Nimigean, iar un film, iar câteva însemnări. M-a ţinut în formă amintirea Cărtureştiului din Cluj şi a unor oameni extrem de frumoşi…Pe la 4 dimineaţa nici amintirea nu mai funcţiona. Am avut întârziere 40 de minute şi am rămas înţepenită în gara din Suceava, cu următoarea legătură la distanţă de 3 ore. Mi-am luat bagajele şi m-am ascuns într-un colţ mai ferit şi, speram eu, mai călduros. Până la urmă mi-am scos din bagaj încă un pulover şi l-am folosit pe post de pătură. Iar Nimigean şi “Rădăcina…”.
M-am trezit asaltată de un domn binevoitor care îşi dorea să-mi facă un „bine”: să-mi vândă orice tip de bilet contra sumei de 20 Ron. Motivaţia: trece anul şi nu le vinde. Motivaţia 2, în urma refuzului: poate mai mergeţi cu trenul, vă dau orice fel de bilet. Refuz multiplu. Argument: Doar v-am zis. Dar chiar nu vreţi? Contra argument: Mi-am luat bilet deja. Argument: Sunteţi bucureşteancă. Contra argument: Poate. Argument: Nimeni nu vă poate vinde bilete aşa bune. Contra argument: m-am ridicat şi am plecat.
M-am dus în altă zonă de aşteptare, unde peisajul părea mai seren. Erau trei bătrâni, unul cu cârje, unul beat şi unul sfătos, şi un domn de vreo 40 de ani, mai spălat. Iar Nimigean. Atac de panică. Turtă dulce, gânduri senine, prieteni, oameni dragi, mp3 player. Gândul că va trece, va trece…Ca să mă-ncălzesc, m-am certat. Mi s-a răspuns la fel de aprig. Am ripostat şi mai tare, fără să-mi fie ruşine. Eveniment: prima dată când mă cert şi nu-mi bate inima de supărare. Semne bune.
Am ajuns într-un final, înapoi în Bacău, îngheţată de la câtă căldură folosesc trenurile, CFR-ul şi gările. M-am ales însă cu o carte bună citită, cu două filme, câteva însemnări posibile de poeme, o experienţă a 48 de ore de nesomn, o coloană înţepenită, un Cluj văzut ca prin ceaţă…şi întrebarea “Oare cât de bucureşteancă am devenit?”
Andra Rotaru
superb text
@) Andra
Sigur ca-mi pare rau de necazurile de la drum, dar textul e superb, are dreptate „un critic”. Intr-un fel necazurile „s-au platit”.
auzi la ala „vinde orice tip de bilet”…banuiesc ca dupa o anumita ora vinde si „orice tip de bancnota tot cu 20 de lei”…un text decent in rest…imi pare ca incepi sa implanti tot felul de pitoane in piscul prozei inainte de catararea propriu-zisa…
e o chestie ce nu-mi place…aia cu oamenii din cluj care ar fi „extrem de frumosi”…ai fi putut spune „extrem de prosti” sau „extrem de buni cetateni” sau „extrem de inchisi la nasturii de la camasa”…ca la „extrem de frumosi” intra „extrem” de putini bipezi din cluj…poate doar Dumnezeu si Olga Kurylenko si ultima numai dupa o anumita ora si ea nici macar nu e din cluj ci doar de curand transferata ca imi trebuia cineva de coada caruia sa ma tin cand beau cafea…
Fain text.