Andrei P. Velea a trimis pe adresa redacţiei AgenţieideCarte.ro o cronică la volumul recent apărut la Editura Opinia, „Amiaza omului cu felinar” de Dan Bistricean. Redăm textul scris de Velea, integral, mai jos:
Volumul „Amiaza omului cu felinar” este al doilea volum al lui Dan Bistricean, un poet brăilean, licenţiat al unei facultăţi de Filosofie şi Istorie. Pasiunea filosofiei se simte la tot pasul în volum, Zenon, Heraclit sau Parmenide fiind adeseori motiv de meditaţie poetică pentru Dan Bistricean. Volumul, apărut la editura Opinia, Brăila, 2010, este alcătuit din trei părţi: „Oraşul obscen”, „Anotimp arhetipal” şi „Mansardele somnului”.
În „Oraşul obscen”, poetul nu-şi are locul. Propriu poetului, după cum aflăm la sfârşitul acestui ciclu de poeme, este „o mlaştină sau/ podul unei case/ nelocuite” (p.27). Nu doar un anumit oraş este obscen, ci orice formă de oraş, de la polisurile greceşti la metropolele contemporane. Până şi „nevinovatele târguri sunt obscene”, declară anti-citanidul Dan Bistricean (p.21).
Cum arată un oraş obscen? Ne-o spune Dan Bistricean pe un ton bacovian din prima poezie: „tramvaie lichide se scurg/ din orbitele cartierului fetid” (p.14). Ordinea lucrurilor este cu totul bulversată: câinii de vânătoare sunt cei împuşcaţi, tribunalul aparţine clovnilor (p.16). Moartea este o stare de fapt profund instalată: „eram morţi/ fără […] să fi ştiut asta” (p.17). În oraşul obscen filozofia e luată peste picior şi tratată ca la carnaval.
De ce este oraşul obscen? Deoarece banalitate cuprinde totul, iar orice formă de vitalitate este anihilată până la paralizie. Deoarece anonimatul cuprinde totul: „ne intraseră coastele unele în altele/ şi ne respiram unii altora respiraţiile/ făceam schimb de scalpuri/ vorbeam cu gura altuia/ iar unul îmi folosea inima/ pentru că a lui tocmai intrase/ într-un alt piept” (p.25). Şi, nu în ultimul rând, deoarece capcane mortale pândesc orice pas. Vina pluteşte în aer, căutându-şi singură făptaşul: „cetăţeni cu jobene pe cap/ […] mă priveau sever/ şi-mi spuneau/ trebuie să fi făcut tu ceva”.
Cum se poate evada dintr-un oraş obscen? Doar prin înălţare spirituală, ne spune Dan Bistricean după o cină cu Oblomov. Singura şansă e ca cei care vor să evadeze să devină „pietoni ai aerului”.
„Anotimp arhetipal” are doar trei poeme. Primul dintre ele este un elogiu adus însigurării în lumea contemporană. O singurătate căutată „cu felinarul în amiază”. Un exil printre semeni. O singurătate asumată deplin, cultivată pe un ton de-a dreptul masochist: „eram singur/ şi era/ dureros de bine” (p.31).
În „Mansardele somnului”, ultimul ciclu de poeme al volumului, Dan Bistricean devine sentimental. În oraş tot nu-şi găseşte locul; alături de iubită, însingurarea devine una în doi. Tonul e rece, iarna este pretutindeni în poemele din „Mansardele somului”, peisajul e unul siberian. Relaţia de iubire generează diferenduri. Trei sunt cele care interesează în cadrul acestor poeme: unul asupra existenţei, unul asupra timpului şi altul, ca un paradox de final, privind însingurarea.
Iubirea aduce o întrebare asupra spaţiului existenţial: „îmi ziceai apoi/ că trebuie să ajungem la margine/ limita e cea mai bună/ protestam […] mai bine rămânem aici/ în mijlocul cercului” (p.43).
Iubirea aduce o pendulare între temporalitate şi atemporalitate, între acceptarea fluxului Heraclitian, care schimbă totul şi refuzul acestuia, manifestat simbolic prin gestul spargerii clepsidrelor. „Omul atemporal” este adus faţă în faţă cu „Omul cu felinar”. Primul este ironizat pentru caracterul său atemporal, al doilea pentru dorinţa de temporalitate. Pe primul îl ascultă ea („din politeţe/ sau din milă”, p.46), pe al doilea îl lămureşte el („azi nu e nicio zi/ îi răspundeam”, p.49).
În ultimul poem, Dan Bistricean ne lămureşte: nu îşi doreşte însingurarea. Poemele care alcătuiesc volumul de faţă le-a scris în „douăzecişioptdezile/ fiindcă n-am vrut/ să mă prindă/ însingurat/ plânsul unui copil” (p.60).
Volumul lui Dan Bistricean, „Amiaza omului cu felinar”, are un ton anti-cidadin, bacovian, reflexiv. Este poezia unui inadaptat al „metropolelor contemporane”, care iubeşte „alb-negru, siberian”. Metafora titlului este extrem de sugestivă. Aminteşte de gestul lui Diogene, care căuta oameni, prin Atena, cu felinarul în timpul zilei. Dan Bistricean nu este un filozof cinic, ci este doar un poet care pendulează „între limită şi mijlocul cercului”. Căci poezia nu oferă explicaţii, nu lămureşte noţiuni, iar pendularea este o stare propice poeziei.
Andrei P. Velea
