“Un om din Est” de Ioan Groşan (Editura Tracus Arte) este un volum care s-a lăsat aşteptat. “Un om din Est” “abordează, ca de altfel şi romanele sale anterioare, lumea contemporaneităţii, văzută prin ocheanul întors al unor personaje care-şi târăsc destinul tragicomic în preajma evenimentelor din 1989.”, a scris Ion Burnar în “Informaţia zilei de Maramureş” despre Ioan Groşan, un scriitor născut în Maramureş. Andra Rotaru a dialogat cu Ioan Groşan despre cea mai recentă carte a sa, dar şi despre începuturile sale scriitoriceşti.
Aţi debutat în revista “Echinox”, în 1974. Au existat reacţii din partea cititorilor care v-au stânjenit? Care sunt cele mai mari capcane în care poate cădea un scriitor după un debut “miraculos”, primit de criticii literari cu laude?
Aşa e, am debutat în „Echinox”, cu o recenzie „neutră” la un roman de – dacă nu mă-nşeală memoria – Corneliu Ştefanache. Reacţii ale cititorilor, atunci, n-au existat. Ce reacţii să fie la o recenzie banală?! Iar capcana imediată, primă, în care poate să cadă un debutant este să se creadă buricul pământului, adică să aibă senzaţia că literatura începe şi se sfârşeşte o dată cu el. Iar a doua, şi mai teribilă şi decurgând din prima, este să se considere suficient sieşi, să nu mai citească, să nu mai fie atent la ce se petrece, estetic, în jur. Un scriitor care nu mai citeşte e un ratat din chiar clipa când lasă cărţile celorlalţi din mână.
În 1985 aţi debutat şi editorial, cu volumul de povestiri “Caravana cinematografică”. În 2009, regizorul Titus Muntean s-a inspirat dintr-una dintre nuvelele acestei cărţi şi a adaptat pentru marele ecran „Caravana cinematografică”, film în coproducţie româno-germană, cu actori precum Mircea Diaconu sau Dorian Boguta. Aţi fost co-scenarist? Aţi simţit că filmul a ieşit pe măsura nuvelei?
Culmea e că eu n-am văzut filmul până acum. A fost prezentat în Coreea de Sud, în Bulgaria, probabil şi-n altă parte, nu şi-n România. Scenariul, foarte apropiat de nuvelă, nu l-am scris eu, ci regizorul, Titus Muntean, în care am încredere. Şi eu sunt curios de ce-a ieşit.
Care sunt cele mai mari pericole când se transpun romane/ nuvele pentru marele ecran?
Sunt pericole multiple pe care un scenarist, un regizor şi chiar producătorul trebuie să şi le asume. În mod fatal, un roman ca „Război şi pace” nu poate fi transpus pe ecran în toată complexitatea lui epică, filozofică ş.a.m.d., deşi filmul omonim al lui Serghei Bondarciuc nu e rău. Modelul de fidelitate faţă de un roman, de translaţie aproape desăvârşită între un limbaj (literar) spre altul (cinematografic) rămâne pentru mine „Ghepardul” lui Visconti. Dar specia narativă ce se potriveşte cel mai bine adaptării filmice este nuvela, povestirea. Dovadă – „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie” după nuvela lui Horia Pătraşcu. Şi-mi aduc aminte de un banc: doi şoareci ronţăie peliculă într-o cabină de proiecţie. „Tu ce ronţăi?” – zice unul. „Pe aripile vântului”, răspunde celălalt. „Şi cum e?” „Era mai bună cartea”.
Aţi fost o perioadă director artistic al studioului de creaţie cinematografică al Ministerului Culturii (condus de Lucian Pintilie). Ce aduce în plus unui scriitor lumea cinematografiei?
M-a fascinat dintotdeauna lumea cinematografică, a platourilor de filmare, şi am avut şansa imensă de a mă fi luat alături de el, câţiva ani buni, Lucian Pintilie. Ba am şi „jucat” în două filme de-ale Domniei-Sale, „Balanţa” şi „Prea târziu”. E un univers aparte, cu alte legi decât cele ale scrisului. De la Pintilie am învăţat – dac-am învăţat… – că talentul, geniul în cazul său, trebuie să se sprijine pe rigoare, pe o disciplină de fier. E o muncă sisifică, de echipă, e ceva asemănător – cum zicea tot Domnia-Sa – cu „o sculptură a apei”. Apoi, dintr-o experienţă cinematografică, mai poţi învăţa, ca scriitor, şi alte chiţibuşării: tehnica montajului, a suspansului, a secvenţelor „au ralenti” etc.
Aţi avut o copilărie frumoasă după cum spuneaţi într-un alt interviu. Şi multe experienţe inedite, mai ales cu nişte peşti care vă făceau să vă închipuiţi că dvs. sunteţi un urs grizzly, şi îi vânaţi din apele Someşului. A contat această experienţă benefică a copilăriei în anii de mai târziu, ca scriitor?
Orice scriitor, în fond, se „trage” din copilărie, aşa cum marea proză rusească iese de sub mantaua lui Gogol. Experienţa copilăriei, benefică sau nu, este fundamentală pentru creaţie. E zăcământul, rareori steril, din care, prin extracţie şi prelucrare, apar pepitele, bucăţile de aur masiv.
Una dintre cărţile de început ale copilăriei a fost “Toate pânzele sus” de Radu Tudoran. Mama dvs. era bibliotecar. Aţi fost încântat de această carte, iar ea a fost şi punctul de plecare al unei rescrieri, astfel născându-se prima dvs. exersare într-ale prozei. În ce fel aţi rescris-o? Cu aceleaşi personaje, alte acţiuni? O mai aveţi?
Am rescris „Toate pânzele sus” până la un punctul în care incipienta mea conştiinţă critică mi-a spus că sunt într-o eroare. Erau cam aceleaşi personaje, cam aceeaşi acţiune. „Manuscrisul” s-a pierdut; ce-a rămas însă de-atunci, mereu, e ideea că există şi o altă lume decât cea „reală”, lumea cărţilor, uneori chiar mai „vie” şi oricum mai coerentă decât existenţa noastră de zi cu zi. Consider şi acum „Toate pânzele sus” o carte mare.
Ce v-a oferit Bucureştiul, faţă de alte oraşe posibile în care aţi fi putut locui şi scrie?
O să dau un mic citat din romanul meu, „Un om din Est”, care tocmai a apărut: „În oraşul ăsta, pe mari porţiuni, poţi să fii cine vrei, poţi să te dai orice şi, cel puţin o vreme, să fii crezut”. Adică Bucureştiul îţi oferă o „bucurie a anonimatului” (e şi titlul volumului de debut al poetului şi prietenului Eugen Suciu), anonimat din care poţi oricând să ţâşneşti, fiindcă, orice-am spune, şi „soarele literaturii” tot de la Bucureşti răsare…
De multe ori, frecventaţi serile de literatură şi muzică de la MNLR. Ce găsiţi că e nou acum, proaspăt, fără metehne, mai original, fie că ascultaţi scriitori tineri sau deja consacraţi? Ce aveau în plus întâlnirile literare de altădată?
Faţă de cenaclurile de altădată, serile de muzică şi poezie de la MNLR sunt mai degrabă celebrări ale unor scriitori, consacraţi sau nu. La întrunirile antedecembriste mergeai cu spaimă. Dacă scriai prost, comentatorii de la Cenaclul de Luni sau de la „Echinox” – şi bănuiesc şi cei din cenaclurile ieşene sau timişorene – erau necruţători. Nu exista milă. Ţin minte că pe mine, când am citit prima oară la „Echinox”, m-a „ras” – şi pe bună dreptate! – Eugen Uricaru. Pe vremuri, aceste cenacluri erau adevărate şcoli critice. Acum critica, în sensul ei de exigenţă, e tot mai rară şi-n reviste, a cam abdicat de la statutul ei. Păcat.
An de an, participaţi la Salonul de carte de la Paris. Ce are în plus, faţă de târgurile de carte de la noi? V-aţi prezentat volumul “Un om din Est” / Un homme de l’Est, Éditions Noul Scris Românesc (2009), la Târgul de carte de la Paris. Cum a fost întâmpinat? Cât de bine se potriveşte această carte, cu profilul lumii literare franceze?
Nu chiar an de an… Am avut primăvara ăsta onoarea şi plăcerea să lansez „Un om din Est” la Salonul de la Paris, la standul României, şi să mă bucur acolo de prezenţa lui Dumitru Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Mihai Dinu Gheorghiu, Mircea Mihăieş, Magda Cârneci, Aurora Cornu, Odile Serre, Ada Milea, Marius Ghica (coeditorul, alături de Ioan Cristescu, al cărţii), plus un număr surprinzător de mare pentru mine de studenţi şi bursieri români în Franţa. Am vândut zece cărţi, echivalentul a douăzeci de beri în Cartierul Latin.
Ce planuri literare deja puse pe picioare sunteţi gata să ne “serviţi”?
Deocamdată, nu am decât planul să-mi vând bine cartea, pe care am scos-o în regie proprie.
- Interviu preluat din revista Hyperion, nr 4-5-6/2010
