La Editura Vremea a apărut, de curând, volumul semnat de Tudorel Urian, “Vieţile lui Alexandru Paleologu”, o trecere în revistă a circumstanţelor în care s-a desfăşurat viaţa unuia dintre cei mai cunoscuţi literaţi ai secolului XX, o viaţă caracteristică pentru contextul istoric al acestui veac şi pentru contextul geografic al României. Tudorel Urian prezintă viaţa lui Alexandru Paleologu (1919 – 2005) din perspective multiple: cea a personajului, cea a prietenilor sau simplilor martori ai existenţei sale, precum şi cea a Securităţii. Bibliografia e foarte generoasă în cazul acestui eseist, critic literar, diplomat şi om politic. Alexandru Paleologu a acordat numeroase interviuri, a fost adesea menţionat de oameni de cultură în memoriile sau articolele lor, iar documentele din arhiva CNSAS privitoare la el sunt şi ele numeroase. Autorul prezintă genealogia personajului său, menţionând şi legendele descendenţei sale princiare, şi descrie pe larg „întâlnirile esenţiale” ale lui Alexandru Paleologu – petrecute în realitate sau doar prin intermediul cărţilor – cu Alice Voinescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Noica, Goethe, Mihail Sadoveanu, Nicu Steinhardt etc. Tudorel Urian nu trece cu vederea nici episoadele controversate – masonerie, catolicism, anii petrecuţi în închisorile comuniste, colaborarea cu Securitatea –, dar tonul volumului rămâne unul de admiraţie, respect şi simpatie pentru cel ce a rămas în amintirea sa drept „un mare senior”. Volumul e completat cu fotocopii ale unor documente din arhivele Securităţii şi cu fotografii ale lui Alexandru Paleologu. În secţiunea de anexe veţi putea citi articole referitoare la Alexandru Paleologu, interviuri acordate de acesta lui Tudorel Urian, precum şi transcrierea unor documente din arhivele Securităţii. Andra Rotaru a dialogat cu Tudorel Urian despre volumul „Vieţile lui Alexandru Paleologu”, Editura Vremea, 2010.
Timp de 8 ani, înainte de debutul dvs. editorial (cu volumul “Proza românească a anilor `90”, Editura Albatros, 2000), aţi întreţinut o prietenie frumoasă cu domnul Alexandru Paleologu. Domnia sa a fost cel care v-a prezentat volumul de debut. Se creează o alt fel de legătură cu persoanele care susţin un scriitor la început de drum? Cum a fost acest debut, care au fost urmările faptului că aţi fost prezentat de o personalitate a vieţii culturale?
Am să vă fac o relatare a debutului meu editorial, mult mai prozaică decât cea la care vă așteptați. La data de 25 noiembrie 2000, când a avut loc la Târgul Gaudeamus lansarea cărții mele „Proza românească a anilor ’90” aveam mai degrabă datele unui om uns cu toate alifiile, decât pe cele ale unui „scriitor la început de drum”. Aveam 40 de ani, scriam critică literară de vreo 15, publicasem în toate revistele importante, din 1995 devenisem redactorul-șef al revistei „Cuvântul”, iar din 1999 directorul editorial al aceleiași publicații. Printre cei care dețineau rubrici permanente la revista pe care o conduceam se aflau Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu, Adrian Marino, Cristian Bădiliță, Mircea Mihăieș, Al. Cistelecan, Octavian Soviany, Alexandru George, Nicoleta Sălcudeanu, Dan Ciachir, Dan-Silviu Boerescu, Varujan Vosganian. Alexandru Paleologu era o prezență constantă în paginile revistei, chiar dacă nu avea rubrică permanentă. Ocazional mai publicau Octavian Paler, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihai Șora, Ștefan Augustin Doinaș și alți scriitori din generații mai vechi sau mai noi. Aflat într-un permanent contact cu toți acești scriitori foarte importanți, este clar că mentalitatea mea nu putea fi cea a unui scriitor aflat la început de drum. În plus, în anul 2000 eram și directorul departamentului de imagine al Partidului Național Liberal, membru în staff-ul campaniei electorale. Cum Alexandru Paleologu era senator PNL și viza să candideze pentru un nou mandat, ne vedeam aproape zilnic la sediul partidului, unde vorbeam de toate, de la politică – în principal – la literatură și viața culturală. Și acum să vă povestesc, în premieră absolută, istoria adevărată a acestei lansări. La data de 26 noiembrie 2000 urmau să aibă loc alegerile parlamentare și prezidențiale. Potrivit Legii electorale, campania electorală se încheie cu 24 de ore înainte de scrutin. În calitate de director al departamentului de imagine al PNL m-am gândit să „inventez” un eveniment care să permită expunerea publică a candidaților noștri (în special a lui Theodor Stolojan, candidatul la Președinția României), fără o directă conotație politică, pentru a nu încălca Legea electorală. Mi-am amintit că în perioada respectivă era târgul de carte și m-am gândit că dacă aș pune lansarea în ziua de 25, Stolojan și alți candidați de notorietate ai partidului ar putea face o baie de mulțime fără a încălca legea electorală. I-am transmis ideea lui Valeriu Stoica, directorul politic al campaniei, care a fost încântat. Deconspirarea făcută de CNSAS cu doar 24 de ore înainte de lansare i-a descumpănit pe toți. Pentru mulți prezența lui Alexandru Paleologu devenise stânjenitoare. După mai multe calcule politice, Stolojan și restul candidaților au ajuns în târg… cu o oră după încheierea lansării. Așa-i că citiți cu totul altfel povestea acelui malentendu care deschide cartea?
Prima dată l-aţi văzut pe Alexandru Paleologu în iulie 1992, când trebuia să-i luaţi un interviu pentru revista “Cuvântul”, împreună cu Ioan Buduca. A fost un moment tensionat pentru dvs. şi spuneaţi în recentul volum “Vieţile lui Alexandru Paleologu”, Editura Vremea (2010) că nu credeaţi să mai treceţi pragul casei sale după această întâlnire, că eraţi copleşit de personalitatea omului pe care de abia l-aţi cunoscut cu acea ocazie. Care au fost împrejurările care v-au readus aproape?
Ei, abia aici mă văd în poza tânărului gâtuit de emoție, a provincialiului abia ajuns în capitală și pus în fața unuia dintre scriitorii de căpătâi ai formării sale intelectuale. Pentru mine, atunci, a mă întâlni cu Paleologu era ca și cum mi-aș fi dat întâlnire cu Proust sau, mai realist, cu Cioran. Părea un pisc de admirație de neatins. Niciodată nu mi-aș fi putut imagina că vor urma ani în care ne vom vedea aproape zilnic și că – mă gândesc azi – voi ajunge să joc un rol destul de important în creionarea posterității sale. O pot spune astăzi cu toată certitudinea, Alexandru Paleologu a fost una dintre întâlnirile decisive în formarea mea intelectuală.
“Alexandru Paleologu este unul dintre martorii esenţiali pentru România secolului XX şi pentru perioada tulbure a primului deceniu postcomunist”, aţi scris în Argumentul cărţii recent apărute. Credeţi că, dacă s-ar fi născut într-un alt timp şi o altă zonă geografică, ar fi fost la fel de important pentru cultura ţării respective? Ce reuşea să-l deosebească şi diferenţieze de contemporanii săi?
Alexandru Paleologu ar fi fost același. Oriunde și oricând. La fel ca Mihai Șora, era pătruns de o bucurie a vieții, de o sete nestăvilită de cunoaștere. Oriunde ar fi fost, ar fi citit toate cărțile esențiale și nu s-ar fi dat în lături de la nicio experiență capabilă să-l facă să înțeleagă mai bine condiția umană. Vă dau un exemplu, pe care nu l-am mai reprodus în carte. În preajma anului 2000 se vorbea mult despre „sfârșitul lumii”. Evocând cu el această posibilitate, a început să își frece mâinile de bucurie. Îmi spunea: „Unde nu dă Dumnezeu să trăim o asemenea minune. Am fi cea mai fericită generație care a trăit pe pământ”. Îi spuneam că într-o asemenea ipoteză ar muri toți oamenii, iar el îmi răspunde fericit: „Ar muri, și ce dacă ar muri. Ar fi un spectacol grandios. Pentru a vedea un asemenea spectacol merită să faci orice, chiar și să mori. Dar nu cred să avem noi norocul ăsta să fim martori la sfârșitul lumii”.
Totodată, pe lângă calităţile intelectuale, avea şi un anumit tip de prezenţă rafinată, aristocrată. A existat în arborele genealogic al domnului Paleologu vreo urmă de sânge albastru? S-a confirmat înrudirea cu prinţi genovezi şi împăraţi bizantini, sau cea mai pregnantă influenţă poate fi pusă pe seama “contaminării culturale”, care atestă implicit, o anumită provenineţă nobiliară?
Primul strămoș direct, dovedit al lui Alexandru Paleologu este medelnicerul Mihalache Paleologu, menționat în “Catagrafia boierilor Țării Românești”, de la 1829. S-au făcut și se fac multe speculații pe seama unei eventuale înrudiri cu împărații Bizanțului, dar, coborând în timp, dincolo de medelnicerul Mihalache Paleologu, nimic nu se poate deocamdată dovedi. Dar cine își propune să facă o asemenea cercetare și la ce ar servi ea? Nici măcar Alexandru Paleologu nu a fost foarte curios în privința genealogiei sale. În societatea românească a ultimelor decenii el a fost un prinț descins parcă din „Ghepardul” lui Lampedusa. Ținutele sale impecabile, rafinamentul comportamental venit parcă din alt veac, replicile memorabile și bine țintite îi aduseseră, pe bună dreptate, reputația de ultim boier român. Prezența unui astfel de intelectual dădea lumii politice și scriitoricești românești o dimensiune care astăzi ne lipsește al dracului de tare.
Care au fost cele mai importante călăuze de formare intelectuală pentru tânărul Alexandru Paleologu? Aţi dedicat un capitol întreg acestui subiect, intitulat “Vremea întâlnirilor esenţiale”.
Întrebarea dumneavoastră aproape că mă obligă să rezum acel capitol. Cum nu vreau să fac asta, am să încerc mai degrabă să trag niște concluzii. Pentru oameni ca Al. Paleologu „formarea intelectuală” nu se încheie niciodată. Totdeauna rămâne ceva de învățat, în orice clipă poate apărea o întâmplare revelatoare menită să dea un nou sens raportării lor la lumea înconjurătoare. Sunt oameni cu o disponibilitate permanentă pentru nou, mereu pregătiți să străbată alte drumuri ale cunoașterii. Așa se face că, la Alexandru Paleologu, călăuzele au fost directe, oameni care efectiv l-au împins spre anumite experiențe intelectuale (tatăl său, Alice Voinescu, Theodor Pallady, Constantin Noica, Nicu Steinhardt) dar și indirecte – cărți, compoziții muzicale, lucrări plastice, piese de teatru care i-au marcat gustul artistic. Aici ar fi de menționat Alecsandri, Caragiale (în copilărie), apoi Paul Zarifopol, Voltaire, Montaigne, Goethe, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Mozart s.a.m.d. Dezvoltând lista s-ar putea face o antologie a bunului gust, pornind de la clasici.
În momentul în care aţi început lucrul la acest volum, care au fost cele mai importante surse de documentare? Aţi studiat şi arhivele CNSAS…
Am să fac o confesiune. Acest volum l-am început împreună cu Alexandru Paleologu. În anul 2003 am scos, împreună cu Cristian Bădiliță un volum în onoarea lui Alexandru Paleologu, intitulat „Nostalgia Europei”. A apărut la editura Polirom și a beneficiat de o lansare grandioasă la Institutul francez. Să amintesc doar că la lansarea acelui volum au vorbit Neagu Djuvara, Mihai Șora, Dan C. Mihăilescu, Alexandru Paleologu și cu mine. Cu siguranță a fost cea mai importantă apariție publică a lui Alexandru Paleologu din ultimii săi ani de viață. De altfel în actualul volum public mai multe fotografii de la acel eveniment. Acela a fost momentul în care, împreună cu Alexandru Paleologu am decis scrierea acestei cărți. Au urmat mai multe întâlniri la el acasă în care am înregistrat multe ore de convorbiri. Multe dintre aceste convorbiri s-au dovedit a fi fundamentale pentru scrierea acestui volum. Dacă ați citit cartea, ați văzut că nu există, practic, niciun episod care să nu beneficieze și de mărturia lui Alexandru Paleologu. În paralel am căutat versiunile altor participanți la evenimentul respectiv și, acolo unde a fost cazul am reprodus din rapoartele Securității. Afirmațiile mele devin greu de contestat, iar buna mea credință față de Alexandru Paleologu, dar și față de cititori, nu poate fi pusă la îndoială. De altfel, toți cei care au comentat cartea până în prezent au subliniat corectitudinea demersului.
În afară de motivul afectiv care v-a determinat să scrieţi acest volum, care au fost celelalte motivaţii? E un demers dificil să prezentaţi aspecte importante ale vieţii unei personalităţi de talia lui Alexandru Paleologu.
O anumită datorie morală față de Alexandru Paleologu. După cum v-am spus, știa că scriu la această carte, am petrecut multe seri „lucrând” la ea, cu siguranță ar fi vrut să o vadă terminată. Din păcate am fost mereu acaparat de alte proiecte cronofage, într-o viață profesională foarte agitată nu am găsit niciodată liniștea și continuitatea necesare aprofundării proiectului. O serie de întâmplări oarecum ciudate m-au adus în a doua parte a anului 2009 în situația de a nu mai avea nicio obligație profesională. Am folosit din plin acest răgaz pentru a finaliza cartea. Sincer nu cred că aș mai putea face un alt demers de același tip. Pentru că nu cunosc niciun alt scriitor român atât de bine cum l-am cunoscut pe Alexandru Paleologu. Și nici nu cred că aș mai avea răgazul să îl cunosc de acum înainte. Ba nu, dacă mă gândesc strict la raporturile cu securitatea, sunt destul de tentat să scriu o carte despre cazul Mona Muscă. Acestei femei i s-a făcut o imensă porcărie și acest lucru va trebui spus.
De ce “Vieţile lui Alexandru Paleologu”?
Titlul acesta mi-a fost sugerat de profesorul Ion Pop. L-am acceptat imediat pentru că el definește perfect conținutul cărții. Dacă o veți citi, vă veți convinge.
- (interviul este preluat din revista Hyperion, nr. 7-8-9/2010, 2010)
