“Atunci când am reuşit să fiu incognito, am scris poezie”

Robert Şerban a publicat, de curând, volumul de poezie “Moartea parafină”, Editura Cartea Românească. Un volum care pe mulţi îi va încărca de nostalgie, iar pe alţii, de un entuziasm amar în faţa propriei lor vieţi. O carte luminoasă, care îţi dă de gândit, şi o carte care te poate ajuta să priveşti trecerea în eternitate ca şi cum te-ai uita la un film, în care trăieşti sau dispari odată cu personajele. Andra Rotaru a dialogat cu Robert Şerban, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, încercând să afle de la autor sensul “Morţii parafină”.

Poemele par să devină în “Moartea parafină” instrumente şi organe ajutătoare pentru om, cu supraputeri, care pot domina şi trăi în locul omului. De la ce a pornit această inversiune şi învestire cu atribute  umane şi celeste a poemelor şi limbajului?

Mă simt ca un şaman, Andra. Doar că şamanii controlează, într-un fel sau altul, „vrăjile” pe care le fac, cunosc efectele lor, îşi cam ştiu, probabil, puterile. Eu nu-mi arog astfel de atuuri şi nici nu m-am gândit, atunci când le-am scris, la vreun efect – nici de genul celui invocat de tine, nici de alt gen – al poeziilor mele. Le-am scris în linişte, în singurătate, departe de toată lumea mea – una extrem de plină de oameni şi evenimente –, cu o intensă bucurie: nu mai scrisesem aşa de mai bine de doi ani. E posibil ca un astfel de context să fi produs fel de fel de inversiuni prin/printre cuvinte, să le fi potenţat altfel decât am/a făcut-o până atunci, dar nu e vorba despre nimic deliberat. De fapt, şi şamanii intră într-un fel de transă atunci când îşi încep „munca”, intră într-o altă lungime de undă, mai joasă ori mai înaltă, nu ştiu. Probabil că şi poeţilor li se mai întâmplă asta. Eu cred şi într-un efect tămăduitor al poeziei, nu doar într-unul estetic. Sunt convins că, uneori, ea face bine. Mie mi-a făcut foarte bine scrisul acestei cărţi. Bag seamă că ţie, cititul ei. Nu pot să fiu decât fericit dacă poemele din „Moartea parafină” lucrează mai departe şi îi ajută pe cei care dau cu ochii de ele.

Te adresezi unei entităţi superioare cu sinceritate, povestindu-i despre tine gradual, încă din copilărie, cu entuziasm. Poate fi păcălită sau întârziată o forţă superioară, prin candoare? Sau este un truc de a-ţi aduce mai aproape  anumiţi duşmani şi temeri, o recapitulare şi o împăcare cu viaţa ta?

Sper că o forţă superioară să nu poată fi păcălită de nimic. Altfel, n-ar mai fi chiar atât de… superioară. Eu nu vreau să păcălesc pe nimeni, nici măcar pe mine. Să nu uit: ce a aia “forţă superioară”? Suntem în “Războiul stelelor”? Mie străbunicile şi bunicile îmi spuneau “Dumnezeu să fie cu tine”, nu “forţa să fie cu tine”. Nici măcar bunicii, care nu prea erau duşi la biserică, nu pomeneau de… “forţă”. Moartea – dacă la ea te referi – nu poate fi întârziată decât prin minuni. În rest, cum ţi-e scris, aşa ţi se citeşte.

Volumul descrie întâmplări cu oamenii dragi ai copilăriei şi întâmplările ce pot fi universale, ale unui copil de oriunde: alegerea unui căţel preferat pe care să-l salveze de la moarte, podul unei case bătrâneşti, cotloanele ascunse. Cât de important e pentru un scriitor ca o poveste personală să poată deveni una a tuturor cititorilor?

S-ar părea că literatura unui scriitor devine mare în clipa când “poveştile” sale sunt recunoscute de tot mai mulţi cititori, de diferite vârste, din diferite culturi. Iar asta nu înseamnă un scris lejer, jos, ci la unul simplu, fermecător. Poezia e cea mai subiectivă… poveste, în poezie autorul este mai expus decât în orice altă zonă a literaturii. Intimitatea îi e la vedere, precum scheletul la o radiografie: se observă şi ultimul oscior, pentru cine ştie să aşeze lumina. Doar că universalitatea se manifeste când “radiografia” are şi efect de oglindă. Te uiţi în ea şi te vezi şi pe tine, te recunoşti, să te regăseşti acolo. Paradoxul face ca o poveste cu cât e mai personală, cu atât să aibă o putere de iradiere mai mare şi “atinge” mai mulţi cititori. Asta dacă povestaşul e cu adevărat artist.

Poemul “Să fac acelaşi lucru” e de un simbolism amar, iar moartea văzută şi înţeleasă prin ochii unui copil, stranie. Prin ce diferă înţelegerea acesteia la copii, faţă de oamenii mari, care este rolul ei, ce sens capătă ea pentru ei?

Andra, acolo nu despre moarte e vorba, ci despre viaţă. Despre adevărata viaţă, ce care stă sub semnul lui Hristos şi al crucii Sale. În toată cartea e vorba despre viaţă. Care nu are sens, valoare, frumuseţe, dramă, tristeţe, bucurie în afara morţii! Crucea e marele semn pe care Dumnezeu ni l-a dat şi pe care îl întâlnim aproape peste tot. Că tot cerem noi semne ca să credem, noi nu credem până nu vedem… E plină lumea în care trăim de cruci. Ce semene mai puternice şi mai dese vrem? Miracolul acestei lumi e că Isus a murit pe cruce, iar apoi a înviat. A învins moartea. Iar noi trebuie să credem asta, dacă vrem să o învingem şi noi. Dacă nu, Dumnezeu cu mila.

Cât de incongnito ai reuşit să fii, de-a lungul vieţii? Poate fi fentată o situaţie neplăcută astfel?

Atunci când am reuşit să fiu incognito, am scris poezie. Pentru asta a trebuit să plec pentru un timp din oraşul în care trăiesc de 20 de ani, căci în Timişoara mi-ar fi imposibil să merg pe stradă câţiva zeci de metri fără să mă salut cu cineva. Şi nici nu mi-ar place să fie altfel. Iubesc oamenii, iubesc lumea, iubesc feţele luminoase şi zâmbitoare. Doar că, uneori, simt nevoia să fiu singur-singurel. Poemele din “Cinema la mine-acasă”, şi cele din “O căruţă încărcată cu nimic”, şi cele din “Moartea parafină” sunt scrise, într-o mare proporţie, în locuri unde nu m-a cunoscut aproape nimeni, în Krems, în Thusis, în Winterthur. Unde am fost singur. Şi cum mă întâlnesc destul de rar cu mine în clipe de linişte, atunci nu ezit să-mi ascult şi altceva, nu doar gura şi mintea. Nu pot spune ce, dar tu ştii despre ce-i vorba. Şi, în timp ce ascult, iau… notiţe. Scriu. Uneori, poezie.

De ce ai ales acest titlu, “Moartea parafină”?

În 2009, la sfârşitul lui octombrie care era, totodată, şi sfârşitul rezidenţei mele din Elveţia, de la Winterthur, am constatat că poemele pe care le scrisesem timp de două luni aveau ca personaj principal motorul cel mai important al vieţii: moartea. Acolo avusesem timp să mă gândesc la moarte şi să scriu despre ea, cea plină de surprise şi de poezie. Rememorând secvenţe şi oameni din viaţa mea,  mi-am dat seama că m-am întâlnit cu moartea mai tot timpul, căci ea îmbracă infinite forme, cum bine ştim. Doar că din cauza vitezei cu care trăim nu o vedem, n-o simţim, nu ni se arată. Iar când vine, luând cu ea pe unul sau pe altul dintre ai noştri, ni se pare îngrozitoare. Ne cam prinde pe picior greşit tot timpul, căci picioarele în alergare nu prea au stabilitate… În plus, uităm că moartea vine de la Dumnezeu. De la bunul Dumnezeu. Nu-i de capul ei nici măcar atunci când pare că a scăpat printre oameni ca vaca în lanul de lucernă. Eu i-am făcut, în poeziile din cartea asta, câteva fotografii, am luat câteva detalii cu ea. Aşa cum m-am priceput. De unde titlul? De vreo cinci ani plimbam prin minte alăturarea asta: “moartea parafină”. Mă intriga… oximoronul, dar îmi şi plăcea cum sună, mă stârnea stranietatea alăturării celor două cuvinte, care sunt, nu-i aşa, substantive. Doar că “parafină” poate fi citit şi altfel, când înaintea lui e moartea. Poate fi descompus, poate fi adjectivat. Adriana Babeţi mi-a spus etimologia lui, descoperită de buna mea prietenă în “Le Grand Robert”: “parum affinis”, ceva care are puţină afinitate. Or, noi toţi avem multă afiniate cu moartea, foarte multă. Cum eu cu titlul ăsta…

Unde este “locul/ unde vântul/ umflă/ plămânii morţilor/ şi apoi/ îi ridică/ la cer”?

Draga Andra, când nu sunt întrebat, ştiu cu exactitate, când sunt, trag aer în piept şi spun cu maximă sinceritate: nu îmi amintesc unde e.