Volumele scriitorului Snowdon King aka Ionuţ Caragea au fost amplu recenzate de către prof. dr. Adrian Botez. Redăm mai jos textul acestuia la volumele recenzate „Uezen”, respectiv “Conştiinţa lui Uezen”, ambele apărute la Editura Fides.
„…Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă – şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.
Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană… – dar „amprenta final-concluzivă” este una extrem de originală, clar şi vaticinar… „snowdonking”-iană!): „iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: “cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi / dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi” (cf. Durere ultimul strigăt).
…De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză „ştiinţifico-fantastică”: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric.
…E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al… lipsei de final: „va urma”…) produce impresia unui bildungsroman foarte „modernist”, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă.
În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta. Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII- Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină.
…Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (…eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” – „scenele de mase”…, „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale.
…La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel, un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. „Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.”
Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis…
…Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman. — Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…”
…Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe – “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane” atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.
Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei – CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână “veşnic frumos”/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea : “Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , / Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă.” De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.
Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!!
Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: ∞.
Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud.
…În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la “alegere”, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) – cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/Spirit-Purusha): “Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. — Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?”
De observat culoarea verde comună “pietrei” şi “cupei/conţinutului cupei” graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)… Hristos: “Luci+ferrus” = Făcătorul de Lumină-Izvorâtorul Luminii… Cupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: “Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare…” “Tanorul” este, foarte probabil, “Athanorul”-Cuptorul Alchimic.
“Izvor” al Revelaţiei.
…Bătrânul “radiind de lumină”, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen. Cel care are “cheile ontice”, “cheile cognitive”, dar şi şansa “spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine”: “— Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă”…
Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaştetii şi…”viaţa mizeră” – dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!) : Edenul nu este decât “a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme”[1] (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme” , ca şi “negustorii Tzulu” – simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… – din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”).
…După opinia noastră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: “Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ZEN?”) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la “îngroparea Profetului”. Totul, până aici, funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.
Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile “ultrafizicale”, din războiul/confruntarea dintre “lenurieni” (aducând aminte de steinerianul “lemurieni”, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) – şi vandokarii/tereştri. “Scut deflector”, “tunuri ionice”, “arme telepatice”, “palme vibratoare”, “toptere” etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia “science fiction”-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic – dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de “miezoase”, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o “zgârcenie” expresivă extrem de benefică – deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!) – într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de “spunere lirică”) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de “carte” – şi devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-ca-Fiinţă-Divină…
…Există o singură zonă, capitolul XIII – Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didactico-pedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, “frisoanele” intelectuale – şi total, pe cele afective): “Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) — Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) — Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) — Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) — Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele, gândurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză” etc. etc.
…Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte – sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate – un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura.
…În povestirea Atempus – sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.”
…Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici…
…Clonarea… alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice… – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „micro-tragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia… ”originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.”
Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – “nimicnicie”…
…Clone, drone… (povestirea 2205) – şi eforturi zadarnice ca “jucăria” să semnifice…”ceva”, într-un univers prin care “fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în “galaxii” – …zeii înşişi devenind zei, din…”crisalide” şi…”la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind “identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”.
Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!!
…Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui “Poe” (delirantul poet al sumbrului”), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă”!) egoist! “— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!
— Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!”
Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! “Amintirea Comună” nu este decât fuga de “Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. “Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.”
…Iisus însuşi este un… cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total, priveşte, “cu ochi ficşi” şi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom.
“Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”.
Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …”mântuirea”-salvarea Matricii-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele “mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!
Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru – este plecat, pe veci, sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor – …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final – lugubră (“poe-scă”…)..
…Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …”nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…!
…Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin…”
[1] – Găurile de vierme sunt soluţii teoretice pentru ecuaţii ale teoriei generale a relativităţii, care descriu spaţiul şi timpul. Au fost pentru prima dată descrise în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen şi de aceea au fost numite iniţial Poduri Einstein-Rosen. Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la suprafaţa mărului, se deplasează prin măr. Deci, o ia pe o scurtătură, numită gaură de vierme.
