Dublă lansare Viorela Codreanu Tiron la USR

1. Cuvânt înainte

   A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război… paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări.
   Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea… neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii luiDumnezeu?
   Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie.
   Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?…/Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea?
   Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă.
   Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului.
   Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare.
   Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi… Lumină, mai multă lumină… Omul e măsura tuturor lucrurilor… Arta e lungă, viaţa e scurtă… Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei… Cunoaşte-te pe tine însuţi… Mulţi chemaţi, puţini aleşi… Poet te naşti, orator devii… Nu voi muri de tot… Ştiu că nu ştiu nimic…
   Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi.

   Ştefan GOANŢĂ

2. Viorela Codreanu Tiron – Zidire în cer (Cronică din Azi Cultural)

   „Un flux voluptuos, adolescentin, ca o bătaie de aripi a unei păsări, pulsează în întreg corpul poetic, devenind un fel de sevă nutritivă pentru metaforă, hrană a ficţiunii angelice. Candoarea nu este pur formală, e fondul hipersensibilizat de tacere şi dureri, e conturul stării de-a fi al poetei. (…) Limbajul este purificat de intensitatea trăirilor atacând numai zonele zbaterilor eului zdruncinat de aşteptare, cu ecouri nostalgice. Dacă la prima vedere ai spune că unele poeme par copilăroase, închipuite ca desene naive, privite în profunzime poemele Viorelei Codreanu Tiron sunt pline de esenta, de luminozitate şi fior mistic. Trecute prin nişte oglinzi purificatoare ele sunt străbătute de sfinţenie organizând întreaga atmosferă poetică.“

   Cornelia Maria Savu

3. Viorela Codreanu Tiron, Darul iubirii/Dhurate e dashurise, Editura Biodova, Bucureşti 2010/92p/

   În tălmăcirea poetului şi traducătorului român de origine albaneză Baki Ymery, a apărut, recent, un volum de versuri bilingve, din limba română în limba albaneză, îmbogăţind astfel patrimoniul naţional al celor două popoare, înrudite prin rădăcini comune bimilenare traco-ilire, perpetuate până în contemporaneitatea noastră. În aest sens cităm versurile poeziei „O inimă fără ascunzişuri“/ NJË ZEMËR PA FSHEHTËSIRA/ „…o inimă fără ascunzişuri/pe care s-o pot ţine în mâini“/ în albaneză : „…një zemër pa fshehtësi/Që do të mund ta mbaja në dorë.“ sau, şi mai concludente, în poezia „Poate… a fost(?) / NDOSHTA… ISHTE (?)/„A fost o naştere!/A fost o moarte!/Şi a mai fost… ceva,/poate, între ele, /un cântec duios/sau un vaiet!/Spune-mi, ce-a fost???…“ – „Na ishte një lindje/Na ishte një vdekje/Dha ishte…/Ndoshta diçka ndërmjet tyre/Një këngë përdëllimtare/Apo një vaj/Më thuani:/ Çka ishte???…“/ şi exemplele ar putea continua…
   Prof. Univ. Dr. Albert Kovács, în prezentarea autoarei remarcă, pe bună dreptate că – „Lecturînd poemele din acest volum rămînem copleşiţi de frumuseţea pură care se degajă de pe fiecare pagină ….Femeia, ca şi bărbatul, este, înainte de tot şi de toate, om. Înainte să fie român, maghiar, albanez sau francez/…/ concluzionând că : . În poezia română feminină, Viorela Codreanu Tiron, ca şi Monica Pillat, se distinge prin accentuata exprimare a eternului feminin, prin desfăşurarea motivelor aferente, omniprezente şi plenare.“
   Versurile poetei Viorela Codreanu Tiron par triste, psimiste, răscolitoare – ca în poemul „Dumnezeu tace“ „Către Tine, Doamne,/privirile au rămas pironite!/
   aşteaptă să le arăţi/unde-ai ascuns/taina pământului/şi a vieţii de aici?/…./Dar Dumnezeu tace!/şi morţii mei…/ tac alături de El./La fel de răscolitor este verbul şi în limba albaneză „ Zoti po hesht! “ – pentru că fiorul sensibilităţii ne este comun.
   Pe ultima copertă a cărţii, autoarea ne atrage atenţia că: „ La naştere, se spune, ţi se pune un semn pe frunte… Mie mi s-au dat cicatrici, în formă de gură, răni sângerande… şi multe altele, pe care nu le-am văzut! Nu mă vaiet, nu mă plâng! Încerc să trăiesc, să vă şi înţeleg dincolo de clipa plină de vrajă sau vrajBă!
   Înţelegând-o, dăm şi noi autoarei „Darul-ui iubirii“– ca semn că îi suntem părtaşi la apariţia acestei cărţi frumoase – mulţumirea pentru darul de suflet pe care ni-l oferă.
   Felicitări autoarei şi traducătorului – Baki Ymery – unul dintre cei mai străluciţi traducători de poezie, atât din limba română în l.albaneză, cât şi din l. albaneză în l. română, care a tradus din clasicii literaturii române, iar mai târziu din poeţii contemporani, find el însuşi un poet sensibil la frumos şi plin de har în propriile scrieri.
   Sensibilităţile celor doi poeţi au stat la baza apariţiei acestui „dar de suflet şi frumos“, care ne pune multe întrebări şi ne trimite să căutăm răspunsuri.

   Prof. Univ. Dr. Gelcu Maksutovici, diplomat

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.