Un confrate care călătoreşte mult îmi povestea zilele trecute despre drumul Bucureşti– Bănie în care a avut parte de dezlănţuirea suporterilor unei echipe de fotbal ce urma să joace în deplasare. Euforici, puşi pe fapte mari, susţinătorii fotbalistici coborau la fiecare oprire, în căutare de întăritoare lichide şi de “facilităţi”. Ţipete, îmbrânceli, replici tăioase, semnal de alarmă tras pentru recuperarea rămaşilor pe peron au colorat călătoria care s-a lăsat cu o dublă întârziere faţă de aceea obişnuită, întârziere intrată, de ani buni, în firea lucrurilor, pe toate traseele CFR. Reacţiile la disconfortul agitatei şi prelungitei deplasări au fost două: ridicatul din umeri, cu lehamite, al forţelor de ordine însoţitoare şi întrebarea retorică a unui călător “da ce dom`ne, trăim sub dictatura suporterilor?”
Iată că nu numai gura păcătosului, ci şi gura cetăţeanului indignat adevăr grăieşte. Da, trăim sub dictatura suporterilor. Între ei, huliganii (termen care aclimatizat şi pre româneşte a primit conotaţii în plus la noi, nu dintre cele mai onorante) sunt ţapii ispăşitori ai pomenitei dictaturi. Sunt scoşi în faţă, arătaţi cu degetul, mustraţi şi sancţionaţi, după posibilităţi. Departe de mine să le iau apărarea atunci când se dezlănţuie reprobabil. Şi totuşi, nu pot să nu le admir devoţiunea şi entuziasmul faţă de idoli, pe care şi când îi ceartă, îi dezmiardă (vorba cântecului), atât de rare în lumea în care trăim. Cu toate nacafalele lor, ei se află la mare distanţă de ceilalţi suporteri, care şi-au adjudecat, încet, cu temeinicie şi strategie, mai toate compartimentele societăţii. Primii sunt mulţi şi vor să fie şi mai mulţi. Ultimii sunt puţini şi, după modelul idolului, sunt suporteri-jucători. Îşi susţin lista lor, se susţin şi îşi schimbă locurile între ei, sunt în fruntea bucatelor pe care şi le împart după reguli de clan. Dictonul “cine nu e cu noi e împotriva noastră” a devenit, în cazul lor, “cine nu e cu noi, nu e pentru că nu vrem noi; şi cine nu e cu noi, nu există.”
De câţi oameni (credeţi) că e nevoie pentru cultura română de azi (ca să parafrazez titlul unui roman al lui Gheorghe Iova)? Cam de unsprezece…O infailibilă reţea de suporteri- jucători care fac şi desfac “vieaţa şi petrecerea” (vorba cronicarilor) a tot ce mişcă în cultură. Aţi văzut vreodată unsprezece suporteri fotbalistici care, sub privirile galeş-proteguitoare ale antrenorului selecţioner, să intre pe teren şi să joace, să arbitreze, să aplaude în de ei, aşa, fără adversarii care, cum spuneam, nu există? Peste poate. În fotbal. În cultură, da.
Bine, bine, vă veţi întreba, şi restul? Restul îngroaşă, democratic, rândurile masei amorfe pe care a cuminţit-o cinic- prezidenţialul “să trăiţi bine!” şi a luat-o în stăpânire radiofonic- trivialul “vai de puii mei!”
