“Ce defavorizează acum intelectualitatea nu este o dictatură politică, ci dictatura imbecilităţii economice”

De curând, a apărut volumul “Eu, fiul lor. Dosar de Securitate” de Dorin Tudoran, Editura Polirom. Mulţi scriitori şi jurnalişti sunt prezenţi în paginile acestui volum, ce înfăţişează doar o parte a unei realităţi apropiate de ficţiune pentru cei ce nu au trăit acele vremuri. Nu este un volum ce face mai multă lumină în plasele de păianjen ale arhivelor Securităţii sau ale celor ce încă nu au recunoscut că ar fi făcut parte din sistemul lor, ci este un volum ce prezintă frust, negru pe alb, o mică parte a unei perioade importante din viaţa unuia dintre scriitorii de valoare români, persecutaţi de cei din jur şi de mentalităţile obtuze ale acelor ani. Andra Rotaru a dialogat cu Dorin Tudoran, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre volumul “Eu, fiul lor. Dosar de securitate”.

A existat un anumit moment care a devenit unul cheie, determinându-vă ulterior să cereţi accesul la Dosarele aflate la CNSAS, în care obiectivul urmărit era “Tudorache”, numele pus de Securitate, identităţii dvs. reale?

Aşa cum mărturisesc în carte, dezinteresul meu în a da nas în nas cu mizeria din acest dosar a fost trezit de nişte afirmaţii ale dlui. Ion Cristoiu. Nu doar că spunea că habar nu avusese cine fusesem şi ce făcusem înainte de 1989, dar mărturisea că, după ce acum studiase “chestiunea”, avea toate motivele să afirme că arăt ca un disident fabricat de Securitate şi întreba “Pe când dosarul lui Dorin Tudoran?” Am găsit dosarul. Sper că domnul Cristoiu este mulţumit.

Vi s-a cerut sau impus vreodată să îi scrieţi conducătorului partidului comunist Nicolae Ceauşescu vreo scrisoare care nu rezona cu nimic din ceea ce gândeaţi dvs.? Cum aţi reuşit să faceţi faţă presiunilor? Alţi intelectuali nu au reuşit, după cum precizează şi Adrian Marino în memoriile sale. De altfel, pentru cei curioşi, în volumul “Eu, fiul lor. Dosar de securitate” există anexate copii ale unor scrisori adresate lui Nicolae Ceauşescu, ca rezultat al greutăţii de eliberare a paşapoartelor în vederea emigrării dvs. în SUA.

Să-i scriu în nume personal, nu mi-a cerut nimeni. Cum nu s-au făcut asemenea presiuni asupra mea, am rezistat de minune. Câtă vreme am fost membru (ales de colegii mei, nu impus de forurile de partid) în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor, instituţia trimitea, ca toate instituţiile vremii, scrisori de felicitare Tovarăşului – de ziua sa, cu alte prilejuri aniversare – şi numele tuturor membrilor Consiliului erau dactilografiate acolo. La semnăturile de mână, unii dintre noi mai chiuleau, alţii nu. Le-am cam chiulit, recunosc…

Ce i-am scris lui Nicolae Ceauşescu – liber şi nesilit de nimeni – nu i-a prea plăcut. De asta tu îmi trimiţi întrebări din Bucureşti, iar eu îţi răspund la ele din Washington. Cititorii cărţii se pot lămuri de ”gingăşia” tonului cu care îi scriam.

Drumul către audierea programată prin telefon, la Consulatul Statelor Unite, împreună cu fiica dvs. în vârstă de 8 ani, în vederea stabilirii unor detalii ale dosarului de emigrare, s-a sfârşit cu un denunţ ce apare sub o formă modificată în analele Securităţii. Acela este şi unul dintre denunţurile cele mai clare care arată cât de deformate erau “lentilele” Securităţii.

Nu cred că doar acel denunţ a dus la reţinerea mea şi a Alexandrei, şi trimiterea noastră într-un arest de la o secţie de Miliţie. Convorbirea telefonică fusese ascultată, se ştia că ajung la Consulat şi, probabil, oricum ne-ar fi stopat. Din prostie. Denunţul nu a făcut decât să toarne gaz peste foc. Dar să justifici în documente oficiale că fusesem reţinuţi la cererea părţii… americane, care se ferea de terorişti a fost o imbecilitate ce dă măsura Epocii de Aur. Cum putea Securitatea să ia în serios ce spunea denunţul – că eu şi copilul doream ca, o dată intraţi în consulat, să cerem azil politic? Cu mama copilul, soţia mea, ce urma să se întâmple? Cât de fericiţi ar fi fost funcţionarii americani să se trezească cu un asemenea caz pe cap? Tâmpenii.

În volumul “Eu, fiul lor. Dosar de securitate” sunt prezentate numeroase materiale în care se specifică de către informatori, poziţionarea dvs. faţă de anumite probleme ale vieţii literare şi editoriale, ca de exemplu: “în cultură totul decurge spre un dezastru organizat”, sau comparaţii între cât câştigă un intelectual şi cât câştigă un fost tâlhar, reabilitat. Nu vi se pare că, în mare, cadrul este neschimbat, aceleaşi lucruri întâmplându-se în defavoarea păturii intelectuale şi acum?

Nu, nu mi se pare. Ce defavorizează acum intelectualitatea nu este o dictatură politică, ci dictatura imbecilităţii economice dovedite de faimoşii ”tehnocraţi” ai tuturor guvernelor ce s-au perindat pe la conducerea României post-decembriste. Nu a existat premier care să nu anunţe că guvernul pe care-l conduce este format din tehnocraţi unul şi unul. Rezultatul? Tehnocratul şi tehnocratul de partid nu sunt aceeaşi pasăre. “Zborul” lor este determinat de legi diferite ale ”fizicii”.

Aţi lucrat o vreme la revista “Luceafărul”, unde aţi avut ocazia să interacţionaţi cu tineri care vă împărtăşeau opiniile. Cum era atmosfera redacţională? Ştiaţi în acel moment că tot ce spuneaţi era monitorizat?

Ca şi acum, oamenii dintr-o redacţiei erau de toate felurile. Dar nu erau de ajuns turnătorii din dotare, s-au adus şi forţe suplimentare. Bănuiam că se turna, că se mai înregistra, dar până nu mi-am văzut dosarul, nu am avut idee de magnitudinea operaţiilor de felul acesta. De la transcrierea convorbirilor telefonice, la violarea corespondenţei, nimic nu a lipsit din arsenalul celor ce apărau ”Patria” de ”răufăcători” ca noi. Literatura turnătoriilor şi a transcrierilor convorbirilor telefonice bate literatura ce stătea în redacţii aşteptând să fie tipărită.

Aţi părăsit România la 24 iulie 1985. Care au fost primele persoane pe care aţi dorit să le vedeţi, ce aţi simţit când vi s-a prezentat ordinul plecării? Ce s-a întâmplat apoi cu dvs., cu familia, până să ajungeţi în SUA?

Am ajuns aşa de obosit şi scârbit la Roma,  după o grevă a foamei de 40 de zile, încât, când mi s-a oferit şansa de a fi primit într-o audienţă de către Suveranul Pontif am refuzat acea şansă, spre stupoare celui care dorea să o stabilească. Ne-am întâlnit doar câţiva oameni de presă – printre ei regretatul Gianmarco Venier de la ANSA – cu Cicerone Cernegura, rugat de Vlad Georgescu să aibă grijă de noi şi cu… doctori care ne-au întors pe toate părţile ca să fie siguri că nu purtăm cu noi cine ştie ce maladii… sociale capabile să distrugă America.

Plecarea mi-a fost comunicată de către generalul Gheorghe Dănescu, care a ţinut să-mi precizeze doar una din funcţiile sale, aşa, ca să fie sigur că înţeleg în numele cui îmi vorbeşte – consilier al preşedintelui Nicolae Ceauşescu pentru probleme de securitate a statului. După cum se ştie, după plecarea mea, statul s-a aflat într-o siguranţă deplină. Să mori de râs, nu alta.

Odată ajuns în Statele Unite, aţi reuşit întru totul. Aţi conferenţiat în peste 50 de universităţi occidentale şi americane, aţi lucrat la postul de radio „Vocea Americii”, aţi lansat şi condus trei publicaţii apreciate (Agora, Meridian şi Democracy at Large), aţi fost primul scriitor membru în Comitetul Executiv al unui Centru PEN Club, aţi devenit un expert în domeniul dezvoltării internaţionale şi unul dintre cei patru membri ai echipei executive a unei organizaţii nonguvernamentale care a desfăşurat programe de sprijinire a reformelor democratice în 120 de ţări ale lumii. Cum s-a întâmplat ca de experienţa dvs. politică să se bucure mult mai mult ţara adoptivă, decât ţara natală?

Înşirate aşa, toate amănuntele acestea pot da senzaţia că am câştigat la loterie din prima zi. În realitate, neavând familie în America, nici măcar prieteni, am luat-o de jos, am muncit amândoi – eu şi soţia – pe rupte. Continuăm să ne trezim la cinci dimineaţa şi să ne culcăm pe la miezul nopţii. Acum un an, când am petrecut câteva zile împreună cu vechii mei prieteni Gyorgy Konrad şi Geza Szocz la Napoli, Gyuri m-a întrebat dacă e adevărat că merg la slujbă, aşa, zilnic, program de birou. Auzind răspunsul, mi-a spus că e ceva wrong cu mine….

Ţara mea natală le ştie pe toate, cea adoptivă continuă să înveţe – până şi de la oameni ca mine, rămaşi fără ţara lor natală.

Au existat mulţi prieteni apropiaţi, care vi s-au arătat într-o altă postură de abia după ce v-aţi confruntat cu dosarele CNSAS? Dintre intelectualii români, au fost şi dintre cei care au riscat siguranţa lor, continuând să vă fie prieteni şi care v-au ajutat în repetate rânduri?

Da, au fost şi dintr-o categorie, şi dintr-alta. Pe cei dintâi  încerc să-i uit, pe ceilalţi încerc să-i fac să nu mă uite.

Urmărirea începută la finalul anilor `70, nu a încetat nici după ce aţi părăsit România. Cât de periculos eraţi dvs. pentru sistemul dictatorial? La un moment dat, au existat şi zvonuri despre o posibilă angajare a dvs. la Europa Liberă, unul dintre obiectivele devenite obsesie pentru regimul Ceauşescu.

Cum eram urmărit şi aici, în afară, iar Bucureştiul primea informări regulate, probabil că se considera că sunt nu ştiu ce pericol. Despre istoria angajării ori neangajării mele la legendara Europă liberă, povestesc în carte. Înţeleg abia acum ce eforturi s-au depus la Bucureşti ca nu cumva să devin redactor al Europei libere, ca să nu mai spun de momentul când s-a discutat angajarea mea ca director, după tragica dispariţie a lui Vlad Georgescu. Cu eforturile de a bloca ajungerea mea la Europa liberă s-ar fi putut asigura hrana pentru mulţi oameni pe o jumătate de an în România.

Afirmaţi şi că a nu fi ajuns la Europa Liberă, a fost, de fapt, o mare şansă pentru dvs. şi familia dvs. Ce riscuri ar fi putut apărea?

Nu la riscuri mă refeream, ci la faptul că şi acolo oamenii erau manipulaţi şi împinşi să se suspecteze, să se urască, aşa încât numai o asemenea experienţă nu m-ar fi ajutat să îmi îndulcesc părerea despre fiinţa umană. Riscurile nu m-au ocolit nici nefiind la Europa liberă. După asasinarea prietenului meu Ioan Petru Culianu, fusesem pus pe listă să dispar şi eu. După câteva luni de urmărire, FBI-ul a arestat doi tipi, în San Diego, care mă tot ameninţau cu moartea. Cred şi acum, cum am crezut şi atunci, că ei erau doar perdeaua de fum. Lovitura urma să vină din altă direcţie. Noroc că n-a venit, s-a fâsâit pe drum, şi, uite, stăm de vorbă.

Dacă aţi fost unul dintre cei care au deconspirat plagiatul scriitorului Ion Gheorghe, demonstrând că sursa sa a fost scriitorul Lao Tse, ce se întâmplă în vremurile de acum cu această noţiune, a copierii? Aţi observat de-a lungul timpului o schimbare sau o variaţie a plagiatului în ochii opiniei publice, a criticii literare sau chiar a interpretării ei drept tehnică literară?

Nu urmăresc atât de în detaliu asemenea lucruri, dar din ce mi-a căzut sub ochi, se pare că plagiatul nu mai deranjează pe nimeni. Mă şi mir că asemenea acte de piraterie nu sunt menţionate, cu mândrie, în CV-uri. Ar da mai multă greutate activităţii profesionale, nu? Iată, Vadim Tudor, sub Ceauşescu a fost – chiar dacă tandru şi sub protecţie organelor – a fost uşurel pedepsit pentru plagiat, fiind mutat de la “România liberă” la AGERPRES. După 1989, a devenit parlamentar, iar acum reprezintă România în Parlamentul European. Deci, ce ai tu împotriva plagiatului, Andra Rotaru? Ca să-ţi pun şi eu o întrebare? Cum de nu înţelegi tu rolul benefic al furtului (plagiatului) în propăşirea artei şi a culturii şi în consolidarea fibrei de cleştar a politicii?

Cum credeţi că va fi receptat acest volum, în care multe persoane publice îşi vor găsi precizate numele?

Dacă mi-e greu să ghicesc reacţiile pozitive, pe cele violent-negative le ştiu pe de rost, încă de acum… 30 de ani: Eu sunt vinovat că există acest dosar, vinovat că l-am şi găsit, şi mai vinovat că l-am citit, extrem de vinovat că am găsit ce am găsit în el, şi un mârlan că am înţeles ce am găsit în el.