Drepturile de autor (încă) sub spectrul unei aberante duble impozitări, o editură importantă cu porţile sudate, TVA uniformizatoare, de 24% aplicată (şi) cărţilor care, la noi, cu un procent de 19% negociat negru pe alb la aderare, era şi-aşa, din start, cea mai mare taxă pe valoare adăugată din Uniunea Europeană în domeniu, o non evaluare cu cântec, a proiectelor depuse spre finanţare la AFCN, cădere îngrijorătoare a pieţei editoriale. Privit din realitatea imediată, chiar şi la o repede ochire, mecanismul diriguirii culturii autohtone îşi accentuează, pe zi ce trece, nefuncţionalitatea.
De ce s-a ajuns aici, adică la un pas de colaps? Din lipsă de strategii, din lipsă de manageri, dintr-o politizare excesivă şi dintr-o inadecvare la ceea ce se întâmplă, cu adevărat, în practica domeniului şi nu pe hârtie ori în discursuri sforăitoare.
În ultimii douăzeci de ani, diriguitorii culturii româneşti au refuzat, cu obstinaţie, să privească la modelele viabile, mai îndepărtate ori din imediata vecinătate, de la care se puteau face împrumuturi profitabile. Urmând păgubosul principiu: “la noi nu se poate”.
În loc să simplifice birocraţia, au cultivat-o arborescent până la maşinaţiuni de kakanie dâmboviţeană. În loc să-şi stabilească priorităţile de susţinere prin finanţare a câtorva domenii ţintă, au amestecat cultura scrisă cu patrimoniul imobil şi conservarea cu experimentul, de pildă. Când le-a convenit, pe principii de politicale şi de gaşcă, în special, au arătat binefacerile parteneriatului public- privat, când nu, nu.
Fiecare nouă guvernare a venit cu marota ei în materie de politici culturale. Şi, bineînţeles, cu reţeaua ei clientelară. De la şefi de aparat excesiv birocratic, la evaluatori de proiecte ale căror competenţe, atunci când există, sunt mult sub acelea ale realizatorilor de proiecte supuse evaluării. Şi de la ocultarea legislaţiei europene la exportul de cultură…de partid, ori de grup, căci “cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Da, aţi mai auzit asta şi în vremurile glorioase ale comunismului, combătut azi cu atâta vehemenţă, dar ale cărui practici le urmează tocmai cei ce înfierează mai abitir “iepoca”.
În penultima iarnă a dictaturii ceauşiste, un mare prozator care fusese gimnast în adolescenţă ne povestea despre antrenamentul grupei din care făcea parte. Antrenorul neamţ le exemplifica sportivilor în devenire toate mişcările. Plini de admiraţie, aceştia dădeau şi ei toate semnele că au înţeles ce trebuie să facă. Dar, spre stupoarea specialistului, când le venea rândul, junii executau “fix invers!” În ce constă “fix inversul” diriguirii culturii româneşti de azi, în editorialele viitoare.
Cornelia Maria SAVU
