De curând, la Editura Tracus Arte, în colecţia “Neo”, apărea volumul “Toţi sînt îngrijoraţi” de V. Leac. “V. Leac pare să se lase condus de întâmplările, discuţiile, gândurile, emoţiile personajelor sale. Senzaţia de realitate live este efectul poetic cel mai pregnant, ca şi cel de deja vu, în sensul că peticele din care se coase această lume sunt decupate din noi înşine, din realitatea noastră, dar „montajul” lor recreează un halou de emoţie, umor şi absurd pe care realitatea noastră uneori îl pierde.”, a scris Raluca Dună pe coperta patru a volumului. Andra Rotaru a dialogat cu V. Leac, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, în dorinţa de a afla mai multe despre lumea ce populează zona poetică a lui V. Leac.
Cel mai recent volum al tău, “Toţi sînt îngrijoraţi” începe cu o confesiune pe care i-o faci cititorului: “Întodeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa; navighează, aşa, fără o destinaţie precisă. Vreau să-ţi imaginezi surîsul astronautului stînd acolo, lîngă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bînd. După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vîrful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi rîde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.” De ce ai optat pentru această imagine, a astronautului?
Imaginea astronautului e cea mai apropiată de imaginea unui anumit tip de cititor căruia mă adresez, adică un tip calm, inteligent care e dispus mai mult să recitească. E un individ care are tot timpul din lume, un naufragiat, pe jumătate terminat. Asta reiese şi din « confesiune », cum îi zici tu.
Aproape toate poemele tale au o poveste. Care au fost primele poveşti-poeme de la care ai pornit scrierea acestui volum?
Poemele sunt pure ficţiuni, chiar dacă uneori mai trec prin cadru persoane reale, ele tot ficţiuni rămân, de aici probabil; de la persoanele reale; şi eticheta cu care am fost marcat drept poet autobiografic, în fine. În ro. dacă cineva scrie la persoana I singular are toate şansele să fie catalogat drept scriitor autobiografic – e greu să-ţi imaginezi o tâmpenie mai mare. Atunci când scriu o fac cu plăcere şi bucurie, dacă această bucurie o resimte şi cititorul, e perfect.
Acţiunea unor dintre poeme se desfăşoară fie în apartamentul lui S., fie “la tine”. Obiectele şi modul în care ele sunt observate creează o atmosferă cinematografică. Spre ce filme ţi-ai îndrepta cititorul?
Da, fac de toate: scenografia, scenariu şi regia. S. e actorul/personajul meu preferat, cu el lucrez din 2004. Cititorilor le recomand un singur film: Noi Albinoi de Dagur Kari.
Care-s sursele de inspiraţie, în general? “Sânii din cana chinezească”?, “ventilatorul uitat în debara”?, “trenuleţul cu baterii”?
Realitatea, evident. Şi prietenii şi toate celelalte lucruri inutile şi absurde care mi se întâmplă mie şi altora (vezi Cehov). Da, viaţa.
În poemul „S. face o anchetă”, copii cu vârste între 6-10 ani răspund unor mari dileme ale oamenilor maturi: “Ce este literatura?”, “Ce este un geniu”?, “Ce este inspiraţia”?, “Ce este un autor”? Care-s cele mai apropiate răspunsuri la aceste întrebări, de propriile tale răspunsuri? De ce?
Oamenii maturi au dileme pentru că şi le doresc, sunt dependenţi de dileme. Textul e o farsă la adresa literaturii, în general la adresa pompoşeniei în literatură şi a afectaţilor care o cultivă (vezi Ferdydurke). Nu am răspunsuri preferate, în general copiii sunt sinceri.
În partea a doua a volumului, persoanjele vorbesc despre viitor, despre “după”, despre cum va fi viaţa pe pământ. Ce individualizează dialogurile sau gândurile lor, ce rol are dezosata?
Structura cărţii am explicat-o la lansare, nu mai reiau. În partea a doua personajul – e un singur personaj – rămas singur în cameră, îşi permite aproape orice – un om normal rămas singur vorbeşte singur ca un nebun, se imaginează în diferite ipostaze: joacă teatru, scrie bileţele, cântă, îşi aduce aminte de fostele, joacă fotbal, îşi inchipuie diferite avantaje în cazul în care ar fi o brichetă, face accidente, se distrează etc., până când intră în panică (dezosata); ajuns în acest punct simte din nou nevoia de comunicare reală, nevoia de prieteni. Din păcate, pentru el, va trebui să se mulţumească (până la finalul cărţii) doar cu prietenii lui imaginari, care, treptat, îl transformă în poştaş.
Uneori vorbeşti din perspectiva unei femei. Ce ai descoperit, folosindu-ţi vocea/ partea feminină?
E mai mult decât reconfortant să te transpui în altceva, ai impresia – chiar dacă conştientizezi că totul nu-i decât un joc – că viaţa de zi cu zi e mai uşor suportabilă. Pot fi femeia visurilor mele, în scris, normal.
Ce simţi că se schimbă de la un volum la altul, în scriitura ta? Ce se păstrează?
Se schimbă multe: experimentez, caut noi limbaje, noi zone, alte tehnici, un cadru nou (chiar mai multe) pentru fiecare volum; rescriu până la epuizare acelaşi text, etc., păstrez doar stilul. Stilul e tot ce mă interesează. Umanitatea, ea se păstrează.
