În colecţia “Suspans” a Editurii Nemira, a apărut de curând volumul “Câinele de teracotă” de Andrea Calogero Camilleri, în traducerea lui Emanuel Botezatu.
“Câinele de teracotă” a devenit la scurt timp de la apariţie un bestseller internaţional, cu peste 10.000.000 de exemplare vândute.
Ochiul şi timpanul justiţiei, comisarul Montalbano are obiceiul de a-şi conduce investigaţiile în funcţie de propriile afinităţi ambientale: este un sicilian atât de desăvârşit, încât pentru el fiecare indiciu se transformă într-un mesaj, eventual codificat, care trebuie decriptat simbol cu simbol, asemenea limbii arhaice pe care el însuşi continuă – cu inflexiuni moderne, totuşi – s-o vorbească. Dar de data aceasta, delictul mafiei are şi o codă: o crimă şi mai tulburătoare, cu trimiteri ritualice. Într-o peşteră, păziţi de un uriaş câine de teracotă sunt ascunşi vederii oamenilor, doi tineri fără viaţă, într-o postură tandră, îmbrăţişaţi. O crimă datând de mai bine de cincizeci de ani. Cu toate acestea, Montalbano investighează frenetic, ajutat de o mulţime de bătrânei bine-intenţionaţi şi săritori la nevoie: „o anchetă în papuci, într-o casă parcă din alte vremuri, în faţa unei ceşti de cafea.“
Sicilia este ţinutul care s-a pretat dintotdeauna genului poliţist, furnizând un fermecător spectacol al contrastelor şi arhaismelor. Cu toate acestea, Camilleri este un inovator – în sensul propriu al termenului – al romanului de suspans sicilian. Are o graţie aparte a cuvântului scris, un limbaj care glisează spre dialect fără efort sau efecte supărătoare pentru cititor, o forţă impresionantă a comicului, dar mai ales o intuiţie desăvârşită asupra unor scenografii inedite, asupra acelui amestec unic de culturi milenare cu ceea ce sociologii numesc „modernism fără evoluţie“.
