„Trebuie să învăţăm să trăim, să rezistăm, dacă Dumnezeu ne-a adus pe lume, oricare ar fi povara pe care o purtăm pe umeri”

Scriitorului şi publicistului Stelian Ţurlea i-a fost editat de curând volumul “Trei femei”, Editura Cartea Românească. Fie că ne vorbeşte despre un atunci sau un acum social sau politic prin intermediul personajelor, cititorul ia contact cu amprenta timpului în care ele trăiesc, dar, mai ales, cu o poveste incitantă a trei generaţii de femei cu care putem, ca lectori, să empatizăm. Andra Rotaru a dialogat cu Stelian Ţurlea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a afla mai multe despre acest volum incitant, chiar de la autor.

Volumul “Trei femei”, Editura Cartea Românească (2010) se deschide cu o veche poveste redeşteptată amintirii de o scrisoare primită de la una dintre “iubitele iluzorii din tinereţe”, care vă mulţumeşte pentru una dintre cărţile scrise de dvs., “Darul Ioanei”, a cărei poveste se asemăna întrucâtva cu propria ei poveste. Volumul “Trei femei” început deja la acea dată, şi-a găsit în urma acestei scrisori, un nou fir narativ. Care au fost premisele iniţiale de la care a început scrierea cărţii?

Nu este chiar aşa, firul narativ exista, lipsea doar sensul, adică un anume detaliu care să-l convingă pe cititor că, orice s-ar întâmpla (s-ar fi întâmplat), viaţa continuă şi până la urmă merită trăită. Dar dacă ne-am imagina că acea scrisoare nu e decât o altă nadă aruncată cititorului să-l incite să citească?

Primul capitol, intitulat “Anca”, ne prezintă o tânără de 18 ani care face o obsesie pentru Michael Flatley şi îşi doreşte cu ardoare să intre în trupa lui de dansatori. Îşi urmează pasiunea şi zboară la Dublin pentru o probă. Personajul Anca este inspirat de persoane din realitate sau poate fi prototipul oricărei tinere gata să dea curs unei şanse şi unei pasiuni?

Mai degrabă personajul este prototipul oricărei tinere care are o pasiune. Ceea ce presupune că este inspirat din realitate. Cine nu-şi doreşte cu ardoare, în adolescenţă, să ajungă cineva?

Visul personajului Anca se întrerupe brusc, odată cu aflarea veştii că mama ei a murit într-un straniu accident de maşină şi e nevoită să se întoarcă în România. Odată cu acest accident, începe şirul întrebărilor legate de trecutul ei şi al mamei. Cum vă pregătiţi, ca scriitor, să trăiţi odată cu ele dramele prin care urmează să le puneţi să treacă?

Asta chiar că nu m-a mai întrebat niciodată nimeni şi e o întrebare foarte grea. Fiecare personaj e construit astfel încât cititorul să poate spune că l-a cunoscut, îl ştie sau măcar a trecut prin evenimente similare ori în jurul lui s-au petrecut fapte aproape aidoma. Asta presupune o ficţiune de un anume fel, în care s-au topit foarte multe frânturi de întâmplări reale, petrecute cu foarte mulţi oameni, care nu se vor mai recunoaşte niciodată în noile chipuri, dar sigur vor palpita la întâmplările pe care le află, aproape le ştiu, dar nu înţeleg sensul lor. Dar, ca să fiu convingător, asta mai înseamnă că eu, povestitorul retrăiesc fiecare personaj, bun sau rău, mă transpun, cum se spune, în pielea lui, mă conving pe mine însumi că în felul acela aş acţiona, dacă aş fi personajul cutare, şi doar dacă sunt convins îmi aştern gândurile pe hârtie. Presupun că fiecărui scriitor i se întâmplă la fel, s-a mai spus asta, nu descopăr eu oul lui Columb, presupun că aşa a fost de când lumea, sau ar trebui să fie. Ca să răspund mai direct, da, sufăr drama fiecărui personaj, mai ales că sunt simultan toate personajele, femei sau bărbat, bun sau rău. Iar faptul mă epuizează, vreau să sfârşesc mai repede. Din acest motiv scriu foarte repede, îmi termin cărţile în câteva săptămâni, o lună, maximum două, şi la sfârşit tot mă simt stors, epuizat. Mă consumă enorm scrierea unui roman. Dar după câteva luni o iau de la capăt.

Moartea mamei Ancăi este suspectă şi, la un an de la accident, fata încă mai caută dovezi incriminatorii. Arhivele CNSAS par să conţină mai multe informaţii. Au existat cazuri de morţi suspecte, la mulţi ani de la revoluţie, nesoluţionate, dar care îşi găseau un fir în dosarele Securităţii? Este şi acesta un posibil caz?

Cum să nu existe! N-am o statistică, nimeni n-o are. Dar nu credeţi că există suficientă nebunie în jurul nostru, destui care profită sau au profitat de lumea haotică a tranziţiei să acopere urmele unor crime, orori sau pur şi simplu mizerii pe care le-au făcut în trecut şi care, scoase la lumină, i-ar împiedica pe ei să facă cine ştie ce isprăvi astăzi? Dacă cineva vrea să-şi cunoască trecutul, trebuie s-o poată face. Nu sunt deloc adeptul scormonirii după fapte reprobabile petrecute pe vremea comunismului, pe care le ştim cu toţii sau măcar le intuim, nu vreau vânătoare de vrăjitoare, dar trebuie să ştim. Trebuie să ne împăcăm cu trecutul, să ni-l asumăm, cunoscându-l, iar dacă cineva vrea să afle de ce i s-a întâmplat lui sau alor lui cutare lucru, de ce a suferit sau a pierdut sau a fost dat deoparte, are tot dreptul să insiste să afle, nimeni nu trebuie să-l oprească. Acesta e sensul căutării în care se angajează unul dintre personaje, nu vrea să pedepsească, vrea să ştie de ce s-au întâmplat toate într-un fel şi nu în altul.

Poveştile mamei şi ale fiicei se întâlnesc şi se aseamănă în anumite zone, la fel şi povestea vieţii bunicii Ancăi, Vitoria. Există în acest volum o anumită ciclicitate, anumite repetiţii nefaste ale destinelor a trei generaţii?

Dacă mă uit la ce se întâmplă în jurul nostru, încep să fiu convins că există o ciclicitate, aşa că, de ce să nu existe şi în roman? Doar că fiecare îşi trăieşte propria viaţă şi propriile bucurii şi drame, iar trăirea asta ne face să credem că totul e diferit. E o iluzie.

Irina află într-un final de la Vitoria că este o bastardă, informaţie pe care o va putea verifica mult mai târziu. Cum se schimbă cursul vieţii ei din acel moment?

N-am cum să ştiu şi n-aveţi cum să ştiţi dacă se schimbă sau nu cursul vieţii acestui personaj. Este aşa cum este. Poate ar fi acţionat şi ar fi trăit la fel şi dacă nu afla că e o bastardă, dar aceea ar fi fost o altă poveste, adică o altă carte, din care nimeni, nici ea, nici eu, nici dumneavoastră n-am fi aflat ce-a fost în trecutul ei.

Prin intermediul personajelor şi vieţilor lor, ne înfăţişaţi şi modul în care se distrau tinerii în acei ani ai comunismului, cum circulau veştile venite din afară legate de muzică, de schimbările politice, de transformările globale. Care erau cele mai căutate locaţii de distracţie în acei ani, cele mai puţin supravegheate de securitate?

Nu mi-am propus niciodată să dau lecţii despre cum era atunci în comparaţie cu ce este azi, nici să fac istorie, ci doar mi-am amintit. Ce făceam eu pe vremea aceea făceau în mod sigur toate personajele în pielea cărora am intrat, aşa că era simplu să-mi amintesc de “ceaiurile“ acelor vremuri, de superbia de la Vama Veche, de evoluţiile modei, de muzica ascultată la “Europa liberă”, de discuţiile până târziu în noapte despre toate problemele lumii. Nu era nimic altfel decât acum. Doar că eu şi cei de vârsta mea eram tineri, cum sunteţi dumneavoastră acum. Nu sunt nostalgic, sunt doar bucuros că eu şi personajele mele am trăit. Supravegherea era peste tot, nimeni nu se ghida după asta. Pe cât posibil, încercam să ignorăm.

Personajul Irina are o căsnicie nefericită cu Tudor Teodoru, care moare în cutremurul din `77, apoi o alta, cu Alin, care moare imediat după revoluţie. Schimările cărora trebuie să li se supună, o fac să vadă viaţa altfel, iar mediul universitar unde lucrează, drept unul corupt. Cum se luptă cu toate realităţile acestea, brusc relevate?

Personajul acesta a vrut să trăiască şi să reziste. Poate lui i se aplică cel mai bine “confesiunea” pe care editura a publicat-o pe una dintre copertele cărţii. Mama mea obişnuia să spună că avem nişte vieţi neînsemnate, peste care au venit un război mondial, apoi comuniştii care au schimbat un regim şi visele ei au rămas neîmplinite, dar, cu toate astea, nimeni n-are dreptul să ne distrugă. Trebuie să învăţăm să trăim, să rezistăm, dacă Dumnezeu ne-a adus pe lume, oricare ar fi povara pe care o purtăm pe umeri. Niciodată mama n-a renunţat la visele ei, mi le-a transmis. M-am gândit ca toate câte s-au petrecut cu noi într-o jumătate de secol să fie văzute prin ochii unei astfel de femei, cu măruntele zbateri de zi cu zi şi cu puterea ei de a îndura, fără de care n-am fi rezistat.

Simultan însă, am vrut să fac un lucru pe care nu prea l-am văzut făcut: să încerc să descriu o jumătate de secol de istorie prin faptele mărunte pe care le suporta omul, oriunde în ţară, nu istoria mare, a deciziilor politice, ci nisipul în care am trăit  – eu, ai mei, familiile lor, ale dumneavoatră. Fără ranchiună.

Cât de mult este tributară viaţa Ancăi, greşelilor sau deciziilor mai puţin bune pe care le-au luat la viaţa lor, mama ei şi bunica ei?

Eu n-aş pune problema astfel. Viaţa acestui pesonaj nu e tributară nimănui, greşelile sau deciziilor celor de dinainte le purtăm cu noi, ne influenţează, fără doar şi poate, dar nimeni, nimeni nu ne împiedică să ne facem viaţa noastră.

Pot cărţile, chiar şi de ficţiune, să atragă atenţia unui public tânăr, asupra perioadelor istorice şi politice prin care au trecut generaţiile de dinaintea lor?

În mod sigur, nu există cale mai bună de a atrage atenţia asupra trecutului şi chiar de a influenţa, decât literatura. Tinerii de azi trebuie să ştie ce s-a petrecut cu generaţiile de dinaintea lor, există o experienţă fără de care toate faptele minunate pe care ei le fac ar fi cumva lipsite de aură. La fel s-a întâmplat şi cu generaţia mea, care s-a străduit să ştie ce-a fost cu cei de dinaintea noastră, şi care, şi ea, a făcut fapte minunate. Mereu e la fel. Ştiind asta, simt o linişte. Tinerii de astăzi sunt plictisiţi de vorbele mari, n-au încredere în istorie şi nici în politicieni, dar spre literatura încă îşi mai pleacă fruntea, literatura îi mai poate convinge. Află şi învaţă. Cel puţin eu sper asta.