Programul de burse derulat de ICR prin Centrul Naţional al Cărţii, “Traducători în formare”, desfăşurat în perioada 1 mai – 30 iunie 2010, program coordonat de Florin Bican, tocmai s-a încheiat. Andra Rotaru a dialogat cu Florin Bican, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cum s-a finalizat acest program bursier, despre autorii români traduşi, despre interacţiunile cu scriitorii români – stabilite pe perioada şederii tinerilor traducători, despre preferinţele şi legăturile acestora cu literatura română şi despre ce înseamnă şi cum se desfăşoară un astfel de program de traduceri unic în Europa.
În urmă cu mai bine de 2 luni, la Mogoşoaia sosea în rezidenţă un grup de traducători din Europa, prin programul de traduceri al ICR. Cum s-a efectuat selecţia lor?
Când solicită bursa, traducătorii trebuie sa prezinte, pe lângă scrisoarea de intenţie, un CV şi o recomandare din partea unui cunoscător credibil de limba română, cu care au avut de-a face profesional. Este esenţial ca ei să aibă noţiuni de limba română de la care să poată porni efectiv în traducerea unui text literar, să poată face dovada unui interes sincer pentru literatură şi traducere, fără însă a fi avut realizări deja marcante în domeniu – bineînţeles că dacă asemenea realizări există, ele vor fi luate în consideraţie -, să fie pregătiţi să se încadreze în grupul de bursieri şi să contribuie pozitiv la dinamica lui cu personalităţile lor. Disponibilitatea lor de a interacţiona este un avantaj, ca şi sensibilitatea, dar cum să cuantifici astfel de calităţi? Tinereţea e un criteriu, dar în primul rând cea spirituală. Este adevărat însă că cei care-şi pot permite să stea două luni cu o bursă în România sunt mai degrabă studenţi, aşa că rezultă de aici o anumită vârstă biologică predominantă. În plus, vocaţia de traducător tinde să se manifeste de timpuriu. Nu se exclud însă excepţiile. Oricum, sunt preferaţi solicitanţii cu profil filologic şi cei care nu se află deja în România cu alte treburi. Din noianul acesta de calităţi, un juriu încearcă să facă portretul robot al omului potrivit. Şansa este al patrulea membru al juriului…
Odată ajunşi în România, care au fost cele mai comune aspecte care i-au interesat în legătură cu scriitorii şi literatura de aici?
În primul rând i-a interesat ce se scrie astăzi – i-au interesat autorii cu care pot respira aceeaşi contemporaneitate. Apoi suportul cultural a ceea ce se scrie – contextul, climatul, în care se face azi literatură în România. Au fost nepreţuite pentru ei întâlnirile cu scriitori, care în cele mai multe cazuri le-au devenit prieteni. Ca o particularitate a acestei grupe, trebuie să remarc interesul ieşit din comun pentru poezie, interes manifestat aproape spontan prin traduceri pasionate şi pelerinaje pe la târguri şi festivaluri de poezie.
Cum au decurs cursurile de traductologie? De câtă libertate s-au bucurat tinerii traducători în a-şi impune propriul stil, propriile lor păreri? Cum a decurs interacţiunea dvs. cu ei?
Odată aleşi, bursierii au fost încartiruiţi la Palatul Mogoşoaia şi m-am pus cu traductologia pe ei. Prima lună a constat dintr-un curs introductiv de traductologie, exerciţii practice de traducere pornind de la problematica atinsă în curs, şi analiză de text cât cuprinde – şi, dat fiind interesul participanţilor, a cuprins… De la început au fost încurajaţi părinteşte să citească, atât pe baza unor recomandări, dar mai ales pe baza descoperirilor făcute din proprie iniţiativă. Răspunsul a fost copleşitor, în sensul că apetenţa oaspeţilor noştri pentru literatura română a început să dea găuri în rafturile librăriilor centrale şi ale anticariatelor, precum şi în bugetele lor personale. Schimbul de opinii care a însoţit descoperirile a fost un curs în sine. Exerciţiile din prima lună au continuat în subsidiar, pe măsură ce învăţăceii demarau proiecte de traducere proprii, pentru care le acordam sprijin individual, după cum eram solicitat. În permanenţă mergeau la teatru, la cinema, la manifestările culturale organizate de Institut, la întâlniri cu prietenii pe care şi-i făcuseră aici, precum şi la întâlniri de lucru cu scriitori, editori etc., ca să se sature de literatura română. Şi ei tot nu se săturau… Cum un lucru tinde să conducă la altul, programul are deja propria sa dinamică, aşa că multe elemente trebuie elaborate din mers. Culmea e că funcţionează, şi încă bine. Unii bursieri deja sunt în tratative cu edituri şi publicaţii din ţările lor pentru traducerea unor selecţii de literatură română. Se pare că atmosfera cursului le-a întreţinut interesul care i-a atras în primul rând aici.
Există vreo finalitate în urma acestor rezidenţe, ajung aceşti tineri să îşi formeze o impresie clară despre ce se petrece în literatura română, să-şi aleagă scriitori pe care apoi să-i traducă în afară? În astfel de cazuri, există vreun suport sau legături pe care le oferă instituţiile româneşti?
Aceasta este şi ideea centrală a programului. Dacă toată treaba s-ar reduce la un stagiu de două luni la Mogoşoaia, urmat de un schimb de mesaje de sărbători, ne-am putea reprofila pe turism agrar, că e şi asta o formă de integrare europeană… În primul rând trebuie ca bursierii să plece cu o impresie care să le creeze dorinţa de a continua ceea ce au început. Pentru asta trebuie să înceapă deci ceva. La acest capitol stăm bine de asta data – nu se va întoarce nimeni fără un proiect. Pentru finalizarea proiectelor, mă refer strict la datele care vor facilita interpretarea optimă a elementelor culturale din română în vederea traducerii coerente, le voi rămâne la dispoziţie – de mijloace de comunicare nu ducem lipsă – pentru sfaturi, consultaţii si recomandări. Şi nu voi fi singurul care va face acest oficiu. Şi-au făcut deja prieteni, chiar printre scriitori şi critici, la care să poată apela când îi strânge limba română cu uşa. Institutul Cultural Român se va implica şi financiar în publicarea unor traduceri. În plus, de pe poziţia sa, poate funcţiona ca intermediar între edituri şi traducători, în caz că editurile sunt în căutare de traducători. Important e să se creeze nişte legături de suflet, aşa cum s-a întâmplat de aceasta dată. Acest gen de legături se păstrează – şi se dezvoltă – de la sine. De aceea punem atâta preţ pe relaţiile interpersonale.
La Mogoşoaia au venit câţiva scriitori să facă cunoştinţă cu tinerii aceştia. Cum s-a produs selecţia scriitorilor români care i-au cunoscut pe aceşti traducători?
Această selecţie este dictată – în unele cazuri – de textele pe care studiem – probleme de traductologie. Aşa s-a întâmplat cu Adela Greceanu, Dan Lungu, Daniel Bănulescu, Călin Torsan, Denisa Mirena Pişcu, Floarea Ţuţuianu, Doina Ioanid. De câte ori autorul unui text pe care studiem aplicarea unor strategii de traducere este disponibil, îl chemăm la noi. Asta pe de o parte… Pe de altă parte îi încurajez pe bursieri să propună scriitori pe care ar vrea să-i cunoască, sau să-i prezinte grupei pe autorii pe care i-au cunoscut personal. Un autor prezentat de un bursier este primit cu mult interes şi cu o curiozitate productivă. Aşa s-a întâmplat în această serie cu Gelu Vlaşin, descoperit anterior de traducătoarea din Germania. Şi prin el, bursierii au făcut cunoştinţă cu o mulţime de alţi poeţi. Pot spune că jocul preferat al acestei grupe a fost „ţară, ţară, vrem poeţi”.
Totodată, aceştia au participat la Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun, precum şi la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia, au luat contact cu scriitori reprezentativi români. Au avut şi posibilitatea să “investigheze” de unii singuri, să frecventeze cenacluri şi alte tipuri de eveniment?
Cum spuneam, un lucru conduce la altul… N-a trebuit mult ca bursierii să se disperseze prin diverse focare de literatură ca albinuţele printre flori. Şi tot ca albinuţele s-au întors în stupul de la Mogoşoaia doldora de polen.
Un pic tardiv, aproape de terminarea şederii lor în România, au luat contact cu literatura 100% tânără reprezentativă, prin participarea la Colocviul Tinerilor Scriitori. Un contact direct cu autorii, deoarece mare parte dintre cei prezenţi la colocvii erau cunoscuţi traducătorilor prin intermediul textelor. De ce atât de târziu?
Pentru că avem nevoie de repere, pe de o parte, iar pe de alta pentru că am lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul – aşa se face că literaturii 100% tinere i-a venit rândul când i-a venit. Şi nu cred că a fost deloc târziu… Păi nu-ţi spusei că ăsta-i de-abia începutul?
Mulţi dintre traducători îşi vor prelungi şederea în România, unii predând în universităţi, alţii căutându-şi în momentul de faţă joburi pentru a mai sta în ţară. Ce impact a avut România asupra lor, din câte v-aţi dat seama?
Un impact pozitiv – dacă patru dintre ei s-au hotărât să rămână aici, cred că asta spune totul… Şi ar fi rămas şi mai mulţi, dacă şi-ar fi găsit de lucru… În orice caz, toţi doresc să revină pe termen lung – şi nu în căutare de azil economic.
Este un program de rezidenţe iniţiat în anul 2006. Cât de diferit e programul de la an la an, ce se schimbă, ce apare nou în programul de lucru efectiv cu ei?
În mare, structura programului rămâne constantă: introducere în teoria traducerii, analiză de text, exerciţii de traducere, lecturi, întâlniri cu scriitorii. În funcţie de feedback variază textele pe care exersăm, scriitorii cu care ne întâlnim… Apoi ţinem seama şi de noile apariţii, de recomandările oaspeţilor care pledează pentru un confrate sau altul, de înclinaţiile grupei – aşa cum anul acesta au arătat, ca niciodată, aplecare spre poezie. Cu fiecare grupă facem descinderi în poezie, dar de multe ori ele sunt acceptate ca o rutină şi în astfel de cazuri nu insist.
Există vreo metodă de evaluare a textelor pe care le traduc, lucraţi şi cu colaboratori, sunteţi singurul care îi ghidează în traductologie? Cât de sisific e un astfel de volum de muncă?
Fiind vorba de foarte multe limbi în care se traduce, singurul etalon îl constituie textul din limba sursa – româna, în cazul nostru. Dacă textul românesc este simţit, trăit, înţeles până în fibra lui cea mai intimă, el se traduce de la sine – presupunând că traducătorul îşi cunoaşte limba maternă… De aceea prima mea preocupare este să-i conduc pe traducătorii în formare în interiorul textului. Un text se traduce din interior – nu se traduc cuvinte ci acţiuni, stări, senzaţii, pe care nu le poţi percepe până când nu te scufunzi în text, până când nu ajungi să-i discerni melodia, ritmul interior. Odată ajuns acolo, traducătorul este luat în primire de spiritul textului şi călăuzit virgilic pe traseul traducerii ideale. Autorii – în cazurile în care sunt disponibili – îi ghidează şi ei pe traducători, nu atât în traducerea în sine, cât în înţelegerea intimă a textului. Nu e o muncă sisifică, în primul rând pentru că nu eşti conştient de efort şi în al doilea pentru că nu trebuie reluată ad nauseam. Cu fiecare traducere atingi o nouă culme.
Au existat şi momente dificile pe parcursul interacţiunilor dintre ei şi dvs.? Dacă da, de unde au pornit dificultăţile?
Au pornit de la imperfecţiunea naturii umane. Dar vestea bună este că natura umană este perfectibilă şi pe parcursul unui stagiu de burse toţi devenim mai buni, mai înţelegători, mai deschişi. Nu este vorba atât de interacţiunea mea cu bursierii, ci de felul în care interacţionează ei. Dar faptul că petrec atâta vreme împreună într-o preocupare comună, care cu timpul îi captivează, îi ajută să depăşească orice dificultate. De regulă, despărţirile sunt înlăcrimate.
Se spune de multe ori că e greu să-ţi găseşti un traducător bun, indiferent de limba în care-ţi doreşti să fii tradus. E mai greu cu poezia sau cu proza?
E la fel de greu să-ţi găseşti un traducător bun, indiferent de genul care doreşti să-ţi fie tradus – proză sau poezie. Dar pentru un traducător bun contează genul pentru care este „făcut”. Sunt însă şi traducători care excelează în ambele genuri. Tradiţional, se consideră că poezia ridică cele mai multe dificultăţi – nu şi pentru traducătorul care a fost chemat pentru aşa ceva. Important e că totul este traductibil, chiar dacă nu de toată lumea. De aceea avem nevoie de mulţi, mulţi traducători…
De multe ori, traducătorul lucrează cu autorul, pentru a fi ambele tabere mulţumite pe deplin. A existat o astfel de interacţiune între cei traduşi şi traducători?
Da, chiar destul de frecvent. O recomand şi o încurajez. Mai toţi autorii cu care am lucrat au fost încântaţi să colaboreze în acest sens.
Nişte soli buni ai literaturii române sunt traducătorii care efectuează stagii de formare la noi în ţară. Ei sunt cei care exportă cel mai uşor şi mai bine în afară, o astfel de literatură. Sunteţi de altă părere? Nu prea există alte programe în afară de cel al ICR-ului, cu o la fel de mare notorietate, în România.
Cum aş putea fi de altă părere? Nu ştiu însă dacă putem vorbi de notorietate. Încercăm să fim cât mai discreţi. Se pare că un astfel de program este unic nu doar în România, ci şi în restul Europei – după cum s-au exprimat membrii unei delegaţii ale organizaţiei britanice Literature Across Frontiers, care sunt la curent cu toate programele de traduceri care se derulează în Europa.
Dacă ar fi să implementaţi noi programe, noi stagii de traducere a literaturii române în afară, de la ce aţi porni? Cum ar arăta o legătură ideală, o deschidere perfectă a literaturii române, în afară? Cum s-ar produce, de unde s-ar începe, cât s-ar investi?
Există deja mai multe programe de traducere a literaturii române în afară în cadrul Centrului Naţional al Cărţii. În afara celor două programe de burse pentru traducători – în formare şi profesionişti, există trei programe de finanţare a traducerilor din literatura română în străinătate: TPS (Translation and Publication Support), Publishing Romania şi 20 Authors. Dacă intraţi pe site-ul www.cennac.ro, puteţi vedea cum funcţionează aceste programe. În plus prin Centrul Naţional al Cărţii se organizează şi participarea României la târgurile internaţionale de carte, cu sprijinul Institutelor Culturale Române din străinătate. S-au creat astfel nişte sinergii cu programele pentru traducători. Aşa se face că dintre cele peste o sută şaizeci de titluri traduse până în prezent prin aceste programe, aproximativ cincizeci de traduceri aparţin bursierilor ICR. Pentru că procesul este în continuă expansiune, investiţiile ar trebui să ţină pasul cu el.
