Următorul volum pe care ni-l va propune Felix Nicolau va fi un roman pe care încă-l scrie intens, intitulat “Pe mâna femeilor”. “Pe mâna femeilor” va fi un roman decapotabil, alcătuit din 20 de capote care se pot schimba după vremea din mintea cititorului.”, după cum spune autorul. Şi tot el mai spune:
„Felix Nicolau este un om serios, care promite de vreo 2 ani că se lasă de scris. Bine, la fel a promis el că se lasă de universitate. Cum însă nu-l plăteşte nimeni pentru traversarea parcurilor pe role, n-are încotro şi persistă în activităţi nefericite. Ultimele lui două cărţi – romanul „Tandru şi rece” (Cartea românească, 2007) şi colecţia de cronici “Anticanonice” (Tritonic, 2009) – le-a dedicat demnităţii raţelor din parcurile bucureştene, singurele fiinţe capabile să trăiască poetic.
I s-a întâmplat în ultimii trei ani să lucreze la o carte despre care şi-a dat seama abia recent că va fi un roman. Principiul este cel al hyperliteraturii: lectura poate începe de oriunde, pentru că proza este organizată modular. Sunt proze independente, dar cu aceleaşi personaje. În final, toţi protagoniştii din acest tunel al groazei se reunesc într-un cenaclu de pomină. M-au interesat mai multe aspecte: suspansul, absurdul, experimente cu limbajul, tehnici narative diverse. Numele personajelor ascund personalităţi instabile, mereu în schimbare. Acelaşi nume adăposteşte identităţi diverse.
Mult timp am crezut că am găsit un titlu genial – “Instrucţiuni de folosire a părului alb”. Asta până când la un cenaclu Radu Aldulescu m-a somat să-l schimb. Deci l-am transferat în interiorul volumului. Au urmat „Tânăr şi nikel, 24 de poziţii de amor propriu” – toate au ajuns titluri interioare. Am optat pentru „Pe mâna femeilor”, după un sondaj făcut pe blogul propriu. Asta nu înseamnă ca am scris un roman misogin, ci mai degrabă mizantrop. Şi sper să fie o carte mai rapidă, mai experimentală şi mai spectaculoasă decât “Tandru şi rece”. Ceva care să se ridice până la genunchiul lui Ion Creangă – adică destinată atât sofisticaţilor, cât şi celor care vor să-şi alimenteze inteligenţa la modul plăcut. Pentru că nu mai cred nici în povestea valoroasă prin ea însăşi, dar nici în experimentul pur, fără seducţie narativă. Dacă există vreun vis absurd, acela e speranţa de a ajunge în manualele de limbă şi literatură, ori de a intra în istoria literaturii. Adică obsesia infatuată de a supravieţui ca lectură obligatorie, iar nu ca lectură de metrou, în picioare, cu gura deschisă.”
