În această săptămână, la Editura Polirom va apărea romanul de debut al lui Jose Saramago, “Manual de pictură şi caligrafie”, în traducerea Georgianei Bărbulescu, cu o postfaţă de Mioara Caragea.
“Manual de pictură şi caligrafie” este romanul de debut al lui José Saramago, publicat în 1977, nucleul din care se vor dezvolta capodoperele ulterioare ale scriitorului portughez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1998.
Protagonistul romanului este un pictor mediocru, desemnat, în loc de nume, prin iniţiala H., care primeşte comanda de a face portretul lui S., directorul unei mari companii. Dureros de conştient de propriile limite, H. recurge la paginile unui jurnal ca mijloc de a-şi analiza slăbiciunile estetice şi de a se înţelege pe sine însuşi, descoperind astfel că simte nevoia să picteze şi un al doilea portret al lui S. Munca la cele două picturi, portretul academic, pictat în modul consacrat şi instituit de normele comenzii, şi celălalt portret, realizat cu intenţia, nefinalizată, de a capta imaginea „adevăratului” S., ne introduce în miezul crizei morale a artistului şi pune în discuţie însuşi fundamentul actului de creaţie estetică. O poveste fascinantă, dezvoltând una dintre temele predilecte ale lui Saramago: relaţia dintre realitate şi reprezentarea artistică.
“Mă întreb de ce am scris că S. e frumos. Nici unul dintre cele două tablouri nu-l înfăţişează aşa, şi cel puţin primul ar trebui să-l prezinte într-o lumină favorabilă sau, cel puţin, să ofere o imagine a lui reală, uşor de recunoscut, cu toate ingredientele măgulitoare ale unui portret care va fi bine plătit. De fapt, S. nu e frumos. Dar are dezinvoltura pe care eu am dorit întotdeauna s-o am, un chip cu trăsături dăltuite în proporţia şi raportul exact ce conferă acel aspect solid pe care bărbaţii fluizi din punct de vedere fizic ca mine nu se pot împiedica să-l invidieze. Se mişcă cu dezinvoltură, se aşază pe un scaun fără să se uite la el şi se simte comod imediat, fără o a doua şi a treia căutare a poziţiei potrivite, care trădează stânjeneala sau timiditatea. S-ar spune că s-a născut cu toate bătăliile deja câştigate sau că dispune, ca să lupte în locul lui, de combatanţi invizibili care mor pe rând şi cu grijă, fără zgomot, fără elocinţă, netezind drumul, ca şi cum ei ar fi doar simple ramuri dintr-un târn. Nu cred că S. e un milionar bogat, în sensul care se dă azi acestui concept, dar are bani din belşug. E ceva care se simte chiar în felul de a aprinde ţigara, în felul de a privi: bogatul nu vede niciodată, nu observă niciodată, doar priveşte şi aprinde ţigările cu aerul unuia care se aşteaptă să-i vină gata aprinse; bogatul aprinde ţigara ofensat, adică, bogatul aprinde ofensat ţigara, pentru că nu e nimeni, acolo, din întâmplare, care să i-o aprindă. Cred că lui S. i s-ar fi părut normal ca eu să mă fi precipitat sau să fi schiţat gestul. Dar eu nu fumez şi am avut întotdeauna privirile suficient de ascuţite ca să-l demontez, ca să dezarticulez (pe) acel (S.) pretenţios gest care începe prin apucarea brichetei şi se termină cu aprinderea flăcării şi stingerea ei, mişcare primă şi ultimă a unei volute care poate fi, după caz, desen de adulare, de linguşire, de complicitate, de invitaţie subtilă sau brutală în pat. Lui S. i-ar fi plăcut ca eu să-i recunosc banii pe care-i are şi puterea pe care i-o bănuiesc. Cu toate acestea, artiştii îşi exercită, prin tradiţie, unele privilegii care, chiar şi atunci când nu se folosesc de ele sau se folosesc pe dos, păstrează o aură romantică de ireverenţă care-i confirmă clientului poziţia lui subalternă (provizorie) şi superioritatea lui particulară. În relaţia aceasta, oarecum teatrală, fiecare îşi joacă rolul său. În fond, S. m-ar fi dispreţuit dacă i-aş fi aprins ţigara, dar, mult mai rău decât asta, ar fi fost satisfăcut dacă aş fi făcut-o. N-au fost surprize pentru nici una dintre părţi, şi totul s-a petrecut aşa cum se cuvenea.”, scria Saramago în romanul de debut.
