“Îmi închei socotelile cu un text în momentul în care admit că e gata de publicare”

Ioana Bradea a publicat recent volumul “Scotch”, Editura Polirom, colecţia “Ego. Proză”. După “Băgău”, Editura Est (2004) care incitase spiritele cititorilor şi criticii literare, acest volum nou naşte iar, valuri de comentarii (pozitive). Andra Rotaru a dialogat despre acest nou volum cu Ioana Bradea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a afla mai multe despre “Scotch” chiar de la autoarea lui.

Volumul “Băgău”, romanul tău de debut apărea într-o perioadă în care literatura română tânără începea să fie promovată din ce în ce mai intens. În perioada aceea a începutului anilor 2000, volume precum “Fişă de înregistrare” al Ioanei Baetica sau “69” al lui Ionuţ Chiva stârneau valuri de dezbateri referitoare la limbajul pe care îl foloseau tinerii, în răspăr cu ceea ce se scrisese până atunci. Apoi a venit “Băgău”, al cărui început, “sunt o doamnă, ce p*** mea” a stârnit şi mai multe controverse. Când scrii, limbajul e ceva impus de personaje sau este o prelungire structurală a ta, ca autor?

Până acum, de fiecare dată când am scris, am socotit limbajul ca fiind impus şi generat de personaje, de atmosfera şi universul pe care m-am străduit să le construiesc. Nu vorbesc aşa cum scriu în “Băgău”. Nu obişnuiesc să înjur aproape niciodată pentru că sunt o fire calmă şi nu ştiu să existe vreo situaţie care să mă facă sa-mi ies din pepeni. Îmi amintesc că mi-am pus problema, mai demult, când am început să scriu „Băgău” – dacă nu cumva ar trebui să evit tot limbajul licenţios. Dar am renunţat, pentru că nu m-am priceput să pun în locul lui un zumzet de neînţeles care să contureze la fel de bine şi exact lumea aceea.

Ai fost vreodată identificată de cititorii obişnuiţi sau de criticii literari cu personajul Andreea (din “Băgău”), cel care îşi permite să trăiască aşa cum îşi doreşte şi să se exprime pe măsură?

Da, aproape toată lumea m-a identificat cu personajul principal din Băgău. Pe alocuri, mi s-au cerut tot felul de sfaturi de parcă aş fi fost cine ştie ce expert, deşi mă pot “lăuda” cu destule prejudecăţi. Sau, în urma portretului care a rezultat din roman – unii au făcut pariu că nu voi rezista prea mult între “limitele” unei căsnicii, de pildă. Şi multe altele. La un moment dat mi-a trecut prin minte să încerc să mă delimitez cumva de personaj, dar am renunţat pentru că mi s-a părut prea complicat tot demersul. Orişicât, nu sunt sigură că personajul Andreea dispune de o prea mare libertate, ca să trăiască aşa cum îşi doreşte, iar despre exprimare – spune parcă, la un moment dat, c-ar fi vorba de învăţarea unei limbi străine – neasumate voluntar,ci impuse cumva de lumea în care s-a nimerit să trăiască.

Romanul tău de debut a suscitat întrebări de genul cât e pornografie, cât e literatură. Fiind la debut, îţi asumaseşi deja aceste întrebări şi prezumţii, te-au influenţat în vreun fel? Te-au demoralizat în vreun fel, sau te-au ajutat să vezi, mai bine, că miza romanului fusese atinsă?

Nu mă demoralizează nici un fel de părere, critică sau prezumţie referitoare la ceea ce scriu. De regulă, îmi închei socotelile cu un text în momentul în care admit că e gata de publicare. Ce se comentează după – este o chestiune secundară care serveşte altor scopuri şi care nu mă priveşte în mod direct sau imediat. După publicare, e imposibil practic să luăm în considerare ce anume se reproşează cărţii, să revenim asupra celor scrise ca să „îndreptăm” ce n-a fost în regulă. Încerc, eventual, să nu repet „eroarea” în următoarea carte. Dar următoarea carte nu ar mai trebui să aibă legături cu precedenta. Îmi doresc să scriu mereu altceva, altfel, altcumva… Cred că ideal ar fi să avem în preajmă doi, trei prieteni adevăraţi, care să ne spună înaintea publicării, ce ar mai putea fi reparat… Cât despre miza romanului de debut – nu, ea nu a fost atinsă. Poate pentru că s-a aflat de la început în altă parte, în altă dimensiune şi nu poate fi cuantificată cu ajutorul impresiei generale pe care a lăsat-o romanul în urma lui…

La o distanţă de aproape 6 ani, apari cu volumul “Scotch”, care iar provoacă cititorii, în sensul în care e greu ca el să fie încadrat într-un gen literar clar. De la ce a pornit scrierea lui şi cum s-a închegat, pe parcurs?

Locuiesc 5-10 minute de locul în care se lăfăie în toată splendoarea două dintre fabricile părăsite, ruinate şi pustii ale zonei industriale. Şi plimbându-mă eu agale, într-o zi, dincolo de calea ferată, am văzut că în faţa mea, la fel de agale – plutea o domnişoară blondă, pe role. Părea de-a dreptul ireală în mijlocul mormanului de fabrici moarte. Am văzut-o iar, după câteva luni şi m-am gândit să intru în vorbă cu ea, s-o întreb ce naiba caută acolo şi de ce se plimbă cu rolele tocmai prin zona industrială… Dar a trecut pe lângă mine prea repede. Mi-am zis – ia uite o imagine numai bună de introdus în vreo carte. De la această imagine a pornit totul. N-am mai întrebat-o nimic – mi-am imaginat c-ar fi posibil să lucreze pe-acolo pe undeva. Că ar fi posibil să-şi intersecteze plutirea cu drumurile unui inginer. Că ar fi posibil să treacă şi pe la cârciuma în care se opresc mulţi când ies de la fabrică – să-şi cumpere o sticlă de apă minerală, să surprindă cine ştie ce poveste care s-o obsedeze apoi – cum pe alţii, să zicem pe inginer, îi/ îl obsedează cine ştie ce prietenie care nu mai este posibilă, a murit – nu se ştie foarte clar de ce – nici nu are importanţă… Din momentul în care am găsit personajele, mi-am pus problema cum aş putea să le integrez în peisajul industrial – cum şi în ce măsură să-şi reflecteze reciproc moartea întipărită pe figură.

Dacă nu ar fi existat oraşele de provincie de după `89 şi transformările împrejurimilor lor, izul de putrefacţie şi periferie, crezi că te-ai fi îndreptat spre acelaşi tip de lirism sobru, spre acelaşi decor şi subiect? Cât de important e să găseşti o atmosferă propice şi în realitate, atunci când scrii?

Am avut parte, scriind la “Scotch”, de câteva momente de panică şi blocaj, momente în care mi se părea că nici o frază nu mi se mai leagă şi ca-mi explodează tot aluatul. Dar le-am depăşit atunci cînd mi-am dat seama că mai am la dispoziţie, chiar în mânecă, încă trei subiecte pe care le-aş putea aborda şi dezvolta în tot atâtea cărţi. Nu mi-a venit totuşi să las baltă zona industrială. Mi-am fixat în minte o anumită ordine a subiectelor şi am respectat-o. Mi s-a părut că, după “Băgău”, chiar acesta ar fi subiectul care ar merita tratat. Prin urmare, dacă n-ar fi fost oraşele de provincie cu izul lor de putrefacţie – ar fi fost alt subiect, alt decor – poate acelaşi lirism mai mult sau mai puţin sobru. Evident, de cele mai multe ori e important să găseşti o atmosferă propice şi în realitate. E un punct de sprijin care ajută la mersul înainte al naraţiunii. Dar bănuiesc că satisfacţiile sunt infinit mai mari în momentul în care te desprinzi de biografie, te rupi tiptil şi de realitate şi începi să ţeşi de unul singur universul unei cărţi şi plămădeşti cu mintea ta ceva nou, nemaivăzut, nemaiscris, nemaipomenit…

Ingineri, secretare, Marcus Aurelius, ţărani, fabrici, o lume într-un melanj agonizant, şi toate acestea producând o melodicitate stranie. Care sunt motivele personajelor pentru a se trezi zi de zi, văzând că în jur există o sincronizare perfectă a îmbătrânirii / ”dezafectării” lor, cu degradarea clădirilor, a falimentului proiectului comunist?

Personajele nu văd că în jur există o sincronizare perfectă a îmbătrînirii sau dezafectării lor, nu se identifică deloc cu degradarea şi pustiirea din exterior. Atunci când li se sugerează încremenirea într-o comodă autosufienţă – protestează, refuză ideea sau îşi găsesc tot felul de scuze şi justificări. De altfel, nici nu este problema lor să conştientizeze perspectiva dramatică sub care se zbat – e suficient c-o trăiesc şi îi conferă consistenţă. Mă tem că e treaba cititorului să constate în ce măsură personajele s-au contaminat cu paloarea cadaverică a spaţiului industrial sau în ce măsură chiar oamenii sunt cei care imprimă zonei industriale, îi transmit sau îi impun moartea dinăuntrul lor.

Ai trecut accentul – de la personajele în carne şi oase, asupra locurilor care poartă în ele poveşti şi mărturii ale timpului. Edificiile capătă carnaţie, iar persoanele se dezasamblează. Ai avut vreo tentativă de-a lungul scrierii romanului – de a le inversa rolurile, de a înlocui realismul extrem de pragmatic, cu o viziune mai “colorată”?

N-am ştiut multă vreme unde anume s-ar putea pune accentul corect – pe spaţiul dezolant şi cadaveric al ruinelor industriale sau pe cei care se strecoară zilnic printre ele. În final, ceea ce mi s-a părut mai important şi ceea ce mi-am dorit, a fost să scot la iveală peisajele cu natură moartă. Am avut impresia că ar trebui revizuită perspectiva asupra lor şi plasată (undeva la mijloc?) dincolo de admiraţie şi blam. Nu ştiu deocamdată cum se numeşte mijlocul acela dar viziunea mi-a părut de la început – indiferent de unghiul din care ar fi putut fi privit întreg ansamblul – cenuşie, secătuită, sumbră…

Scrii când îţi obosesc ochii, când eşti pregătită să faci faţă unei atmosfere? Cât de necunoscute trebuie să fie lucrurile despre care urmează să scrii, sau cât de noi faţă de ceea ce ştiai până în momentul acela?

Scriu în momentul în care mi-e conturată în cap, cât de cât limpede, o minimă viziune de ansamblu a ceea ce vreau să scriu. De regulă, o vreme – câteva săptămîni, uneori câteva luni de zile – nu fac decât să rumeg în minte personaje, situaţii sau fapte ale naraţiunii. Nu scriu nimic decât atunci când atmosfera este măcar pe jumătate încropită. Până atunci îmi notez pe foi sau pe caiet tot felul de idei, schiţe, desene şi îmi fixez în minte o dată rotundă – pe 1 august, să zicem, le trec pe toate “pe curat” – în calculator, într-un document pe care apoi îl tot completez, îl răsucesc, îl aranjez în pagină, îl retuşez, schimb ordinea fragmentelor, le şterg, le rescriu şi tot aşa – până se ajunge la varianta finală. Lucrurile despre care urmează să scriu nu trebuie să fie neapărat tocate de tot în mintea mea, nu trebuie să fie nici străine sau necunoscute, pentru că în cazul acesta nu reuşesc să mă apuc de scris – trebuie să fie doar bine dospite. Când vine acel moment al dospirii – n-aş şti să spun. Oricum, cel puţin în cele două situaţii pe care le-am traversat deja – scrierea celor două romane – variantele de la început nu au semănat aproape deloc cu variantele finale ale textelor.

Crezi că există vreo legătură între dezechilibrul emoţional şi perioadele propice scrisului?

Am auzit că da. Mulţi au impresia că doar din situaţiile de criză interioară, de nelinişte sau dezechilibru emoţional pot să iasă scrieri mari sau autentice. Am citit cărţi teribil de frumoase despre care s-a spus că au fost scrise chiar într-o asemenea stare. Până nu demult aş fi jurat că e imposibil să te ocupi de scris dacă ai şi copii mici în preajmă sau că e imposibil să scrii fără să “consumi” ceva înainte, pe parcurs sau după… Dar astea îmi par acum legende şi prejudecăţi. Mie lucrurile îmi ies cel mai bine atunci când sunt liniştită şi senină. Nimic nu se leagă dacă mă tulbură ceva. În asemenea situaţii îmi vine doar să mă aşez într-un colţ şi să-mi gândesc neliniştea până la epuizare. Abia după ce-a trecut reuşesc să mă adun din nou şi să scriu ceva sau să fac ceva bun de mâncare sau să mă joc cu copiii. Ambele mele romane au fost scrise în momente de pace şi linişte deplină. Mi se pare totuşi că tensiunea, resentimentele şi tristeţea răzbat dincolo de litere şi se transmit (uneori inutil) cititorului. Mi se pare că lucrurile pot fi cântărite mai adânc, mai clar şi mai ascuţit atunci când ai mintea limpede şi echilibrată. Dar e posibil să nu am dreptate. Probabil că fiecare autor funcţionează în felul său anume şi fiecare îşi poate argumenta cât se poate de credibil starea de graţie  scriitoricească.

Care a fost cea mai frumoasă reacţie venită din partea vreunui cititor, până acum?

N-aş şti să spun cu exactitate pentru că nu le-am contorizat în nici un fel. Toate au  importanţă şi sens, indiferent de natura lor. M-au înseninat foarte mult şi cei care au înţeles ceva din textele mele, care s-au ales cu ceva cât de mărunt din ele sau care doar s-au bucurat citindu-le. M-au tulburat într-o anumită măsură toţi cei care s-au arătat entuziasmaţi de ele, cei care au protestat, cei care ar fi vrut mai mult, mai puţin sau mai repede. M-a măgulit teribil reacţia lui Gheorghe Iova atunci când i-am citit primele pagini din “Băgău”, încă în stadiu de proiect, m-a uluit şi reacţia lui Ştefan Agopian, pentru că nu ştiam dacă are sens să  public sau dacă e ceva de capul primului roman. M-au copleşit şi impresiile lui Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Radu Cosaşu sau ale Taniei Radu şi ale tuturor scriitorilor pe care îi admir de departe. Şi au contat la fel de mult şi reacţiile prietenilor mei din Bistriţa dintre care unii au excalamat îngroziţi “vai, Ioana, dar tu nu eşti aşa…!” sau reacţia mamei mele care m-a rugat să mai trec şi pe la biserică din când în când. M-au luminat, în egală măsură, şi reacţiile apărute după “Scotch” – cred că se adună toate impresiile acestea undeva, se stratifică în vreun colţ al sufletului ca să înflorească exact atunci când ne aşteptăm mai puţin.