De curând, la Editura Timpul a apărut volumul “Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii” de Isabel Vintilă.
“Obiectivele pe care şi le propune autoarea acestei teze se anunţă a fi foarte ambiţioase. Încercând să iasă din spaţiul criticii literare aplicate cu precădere structurilor discursive în vederea unei evaluări estetice a operei lui Gellu Naum, d-sa propune- cum citim în Argument – o “cercetare compozită care îmbină atât arhetipologia, critica tematică, psihanaliza şi psihocritica, cât şi anumite aspecte ale fenomenologiei imaginarului”. Au încurajat-o, desigur, în acest sens, înseşi afirmaţiile reiterate ale poetului studiat, care, pe urmele doctrinarilor francezi ai suprarealismului, opunea literaturii poezia ca experienţă de viaţă, devenită “comportament liric”, scria pe coperta patru a volumului criticul literar Ion Pop.
„A scrie un studiu de o oarecare anvergură despre poezia lui Gellu Naum înseamnă a-ţi asuma din start câteva riscuri şi dificultăţi; unele dintre ele se datorează operei înseşi şi felului în care ea se structurează, altele, modului în care suprarealismul gândeşte poezia şi, în general, literatura. Fiind stare de spirit, experienţă, existenţă, poezia lui Gellu Naum nu se construieşte – sau nu atât de evident – pe anumite teme raţionalizabile şi nici nu propune, din acest punct de vedere, anumite metamorfoze care să ofere exegezei puncte de sprijin. În plus, e cunoscută, dacă nu aversiunea lui Gellu Naum faţă de critica literară, măcar indiferenţa faţă de critici, fapt care are, din nou, legătură cu poetica sa. Studiul sistematic, aplicat, riguros, care-şi propune să construiască din afară înscrierea în anume modele interpretative, i se pare poetului abuzivă şi, fatalmente, destinată eşecului întrucât ar trăda esenţa însăşi a poeziei. Dacă invocăm prezenţa sa discretă în viaţa publică a literaturii, n-o facem decât pentru a bănui un motiv în plus care face din acest poet de primă mărime un nume amintit adesea, situat – cu câteva excepţii – în prima linie valorică, dar căruia nu i s-au dedicat prea multe studii exegetice. În orice caz, dacă unui astfel de studiu i-ar fi greu să fixeze liniile directoare raţionalizabile ale unui traiect interior, cu atât mai mult el se poate construi din zonele pe care Naum şi suprarealiştii în general le explorează, acelea ale arhetipurilor, visurilor, inconştientului. Aşa cum o precizează titlul însuşi, pe această zonă de cercetare se înscrie teza de doctorat a d-nei Isabel Vintilă.
Obiectul cărţii îl constituie demonstrarea faptului că, în opoziţie cu ceea ce se înţelege în mod consacrat prin literatură sau poezie, în cazul lui Gellu Naum avem de-a face cu un demers iniţiatic în sensul recuperării fiinţei, că Naum însuşi ar fi fost un iniţiat, sau, în orice caz, se iniţiază în chiar momentul scrierii, că literatura în sine poate fi considerată un tratat de iniţiere. Citim la un moment dat: „Iniţierea creatorului nu se poate realiza decît în ritmurile dictate de «starea» de poezie, care îşi pierde în cazul lui Naum funcţia de literatură şi devine chiar mai mult decît cadru al iniţierii, mai mult decît formulă magică creatoare a unor noi realităţi, se transformă în spaţiu al devenirii Fiinţei”. Din acest moment, cercetarea ar trebui să aibă în vedere două probleme distincte care să releve felul în care se structurează acest teren de cercetare. Pe de o parte, se pune întrebarea în ce măsură acest fel de a vedea lucrurile intră, programatic sau nu, în norma suprarealismului, cu varianta sa românească. Pe de altă parte, teza poate să cerceteze felul în care iniţierea se desfăşoară prin/în interiorul textului şi în ce măsură această funcţionalitate e activă.”, scrie Mircea A. Diaconu în prefaţa volumului.
O carte eveniment. Felicitari autoarei! Iar Gellu Naum este unul dintre scriitorii mei preferati.