Scriitorul Andrei Novac a trimis la redacţia AgenţieideCarte.ro un text în care ne vorbeşte despre cel mai recent volum semnat de Ioana Bogdan, “Poeme înainte şi după Claudiu”, Editura Brumar, 2009.
“Ioana Bogdan revine cu o nouă carte, după volumul ,,Anumite femei”, premiat de Uniunea Scriitorilor şi publicat în anul 2007 de Editura Cartea Românească. ,,Poeme înainte şi după Claudiu” este un volum îngrijit şi elegant cum doar Editura Brumar reuşeşte să aducă pe piaţa de carte din România. Volumul reuneşte douăsprezece poezii care se leagă unele de altele într-o cursivitate care face ca mesajul cărţii să fie uniform şi coerent. Volumul capătă efectul unei poveşti atunci când îl citeşti, este un volum confesiv care te duce, inevitabil, către biserică şi Dumnezeu. Poezia Ioanei Bogdan este una care se deschide către cititor şi, totodată, pare să o elibereze pe autoare, astfel crescând în intensitate mesajul cărţii. Textele pot să fie privite şi ca nişte spovedanii distincte care pot fi adunate datorită forţei mesajului care trece cu uşurinţă de la Dumnezeu, la lucruri banale ale cotidianului şi invers. Lumea creată de Ioana Bogdan în cele cinzeci de pagini ale cărţii este o lume în care te poţi recunoaşte: ,,Seara a nins în Bucureşti./ Oamenii/ stau ghemuiţi în visele lor” şi, mai ales, este o lume pe care o poţi reconstrui după felul în care respiri şi trăieşti şi mai ales o poţi înţelege. Versurile acestui volum sunt clare, uneori, prea clare, ele intră într- o alăturare incredibilă cu versurile care dau putere acestei cărţi: ,, “Sunt femeia/ care iese de la Cora,/ intră în Plazza” sau: ,,Dumnezeu cântă în Biserică/ cu vocea cea mai frumoasă din lume.”, acesta, cred eu, este unul din plusurile acestei cărţi, faptul că reuşeşte foarte uşor să capete forţă şi să transforme simplele înşiruiri de evenimente în poezie adevărată, o poezie care se transfomă şi care devine din ce în ce mai vie, mai actuală. Ioana Bogdan este o scriitoare rătăcită, cu siguranţă, o scriitoare rătăcită în cotidianul unui oraş care, deşi este viu, nu poate să îi ofere o linişte a unei regăsiri. Unele texte dau, de asemenea, senzaţia unei căutări. Cartea este până la urmă nostalgia asumată a unei lumi care s- a pierdut undeva şi ecoul unei lumi trăite imediat după aceea, cu alte cuvinte, este o continuă trecere cu picioarele goale prin câmpuri întregi cu iarbă rece după o ploaie de vară. Poezia Ioanei pendulează între două lumi: Înainte de Claudiu şi După Claudiu, dacă în prima parte există un balans între tot felul de dorinţe împlinite şi neîmplinite de lucruri frumoase de o siguranţă uluitoare: ,,Când o să- mi înşel bărbatul,/ o să fie cu Robert Redford/ În Departe de Africa.”, în partea a doua sunt imortalizate senzaţiile trăite alături de Claudiu, fără niciun fel de aşteptări, doar lucruri frumoase trăite cu viteză şi atât: ,,Când merge cu viteză, Claudiu e o lumină mare./ Prin ea, văd toată liniştea.”
Pe lângă faptul că dă senzaţia că se caută pe ea, Ioana Bogdan intuieşte existenţa lui Dumnezeu: ,,Nu auzisem de Dumnezeu decât din legende” apoi îl găseşte: ,,Doamne Dumnezeule,/ eu zic că tot e bine că am avut/ voinţă.”
“Poeme înainte şi după Claudiu” este o carte a nostalgiilor şi a unor iubiri care par a rămâne permanente, a unui Bucureşti plin de mistere acoperite de trecere: ,,O mai iau pe Prelungirea Ghencea/ pe unde mă plimba, acum vreo cinşpe ani, un iubit/ care mă iubea.”
Cartea se încheie cu o ars poetica veritabilă, ultima poezie, „Ultimul poem după Claudiu” este o viziune care desăvârşeşte evoluţia poeziei autoarei: ,,Cândva poemele mele vor fi stânci”. Există totodată o definiţie a iubirii însoţită de o explicaţie: ,,Pentru că poemele mele se vor lovi doar de cei/ care ştiu să sărute pe gură.”
Poezia Ioanei Bogdan este una puternică, într-o continuă căutare a tot ce ţine de desăvârşirea ei ca formă şi ca stil, căutarea te duce întotdeauna către calea cea dreaptă, cu ajutorul ei găseşti şi poezia, şi pe Dumnezeu: ,,Poemele mele se vor lovi doar de cei care vor răspunde când vor fi strigaţi.”
Andrei Novac
