De curând, la Editura Polirom a apărut volumul “Scotch” de Ioana Bradea, în colecţia „Ego. Proză”.
Despre cum a luat naştere cel de al doilea volum al său, autoarea spune: „Am realizat că au trecut aproape trei ani de la apariţia ,,Băgăului”, că m-am îndrăgostit nebuneşte, că am avut onoarea să dau naştere unor copii luminoşi, sănătoşi, isteţi şi generoşi, că trăiesc şi mă bucur îndesat de pace şi linişte. Am socotit că a venit vremea să mai şi scriu ceva. Să conturez, de pildă, un fel de viziune bolnavă a unor ochi obosiţi – o viziune despre moarte şi despre felul în care se infiltrează ea în împrejurimi. Asta îmi lipsea. Aşa a apărut şi “Scotch.”
“Scotch” este imaginea unui dezolant spaţiu postindustrial dintr-un oraş de provincie: uzine dezafectate, muncitorii şi patronii „capitalişti“ ai puţinelor fabrici salvate de la dispariţie, resturi de fier şi beton, crâşma incredibil de ieftină şi blocul de nefamilişti. Aici se schiţează fragil o poveste între un inginer tânăr, încremenit în capcana Fabricii de Aliaje Speciale, şi secretara directorului, care traversează dezolantul peisaj pe role, cu volumul lui Marcus Aurelius în rucsac. Peste toate pluteşte amintirea lui Ila, ţăran mort în patul lui, în sunet de ceteră, şi o abia ghicită nostalgie a lumii rurale dispărute. Cartea Ioanei Bradea este un straniu poem muzical despre fabrici şi uzine agonizante, despre macarale şi maşini cu denumiri tehnice complicate, devenite inutile în brava lume nouă a României contemporane.
