Luni, 28 iunie 2010, ora 13:30, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române (Bdul. Dacia nr. 12, Bucureşti) va avea loc lansarea volumului “Adrian Marino – Vârstele devenirii” de Simona Maria Pop, apărut la Editura Dacia. Invitaţi: Gabriel Andreescu, Virgil Şerbu Cisteianu, Ovidiu Şimonca.
„Centrată pe ideea de a scoate la suprafaţă o serie de atitudini nonconformiste ale vieţii lui Adrian, cartea încearcă să realizeze un portret în evantai al lui Adrian Marino. Pornind de la unele afirmaţii pe care le-a făcut de-a lungul timpului în legătură cu experienţele de viaţă care l-au marcat profund, s-a făcut o strictă selecţie a câtorva ipostaze inedite ale vieţii sale, care au fost reconstituite cu o vădită intenţie portretistică. Având acces la consultarea unor fonduri documentare inedite (arhiva personală a lui Adrian Marino şi dosarele C.N.S.A.S.), s-a insistat asupra unor episoade mai puţin cunoscute din viaţa sa care i-au influenţat considerabil atât evoluţia social-umană, cât şi pe cea profesională, constituind puncte de răscruce ale destinului său.
Anii de închisoare, lunga perioadă a deportării în Bărăgan sau aceea a reabilitării sale de după eliberare sunt elemente foarte puţin cunoscute ale vieţii sale, fie ignorate, tratate superficial sau trecute sub tăcere. De cele mai multe ori Adrian Marino nu este deloc asociat cu ideea de deţinut politic. A fost opţiunea omului demn care nu a dorit să valorifice sub nici o formă această experienţă de viaţă, ci să se impună prin valoarea operei sale. Însă această operă este organic legată de experienţa detenţiei şi a totalitarismului, avându-şi rădăcinile şi motivaţiile interioare într-o istorie cu totul aparte care nu poate fi ignorată.
Jurnalele de călătorie sunt o parte a operei lui Adrian Marino trecută mereu pe plan secund în faţa scrierilor ideologice sau de critică literară. Ele au o semnificaţie cu totul aparte prin faptul că ne oferă cel mai veridic portret al său. Un portret complet în care omul plin de îndoieli, temeri şi crize de solitudine, depresie, izolare sau ratare se metamorfozează în criticul de succes internaţional.
Jurnale sale vorbesc despre modul în care ideologul a „descoperit” şi „epuizat” Europa, confruntându-se direct cu valorile ei, din această confruntare născându-se o operă ideologică de o valoare cu totul aparte şi o atitudine intelectuală avangardistă în epocă.
Suntem generaţia care a „intrat” în Europa şi trebuie să învăţăm ce înseamnă „a fi român şi european”. Nici o iniţiere a noastră nu poate fi definitivată fără o incursiune în cărţile de ideologie pro-europeană ale lui Adrian Marino, titluri devenite deja de referinţă. Scrise la maturitate deplină, scrierile politologice sunt capodopera întregii sale creaţii, o finalizare a tuturor proiectelor pe care le-a început, sub forma mascată a „criticii de idei”, încă din perioada comunistă. Dacă reinterpretăm întreaga sa creaţie din perspectiva acestor ultime cărţi, se pot observa peste tot germenii proiectului său ideologic.
O adevărată lecţie de nonconformism ne-a fost dată, în plină epocă totalitaristă, de episodul publicării Hermeneuticii lui Mircea Eliade. O incursiune în culisele acestui episod biografic ne oferă o înţelegere deplină asupra modului în care a înţeles Adrian Marino să creeze „cultura alternativă”, să îşi pună în aplicare proiectele critice, să îşi apere identitatea şi libertatea de spirit, dar şi să spargă o blocadă comunicaţională, publicând la o prestigioasă editură franceză.
„Cearta intelectualilor”, un ultim moment decisiv în viaţa lui Adrian Marino, nu ar putea să lipsească din această reconstrucţie biografică. Este un episod care ne dovedeşte, o dată în plus că Adrian Marino a rămas consecvent cu sine însuşi, cu proiectele sale, cu crezurile personale şi cu aprecierile critice.
În locul concluziilor clasice, s-a optat pentru evocarea unui eveniment important din viaţa criticului Adrian Marino, şi anume acordarea premiului Herder. Nu întâmplător acest eveniment a fost păstrat pentru final, neglijând voit cronologia logică a faptelor, deoarece este elocvent în ilustrarea modului în care Adrian Marino a devenit în conştiinţa publică românească o adevărată „instituţie”. Ultimul capitol încearcă să stabilească valoarea pe care viaţa şi opera criticului clujean o are în cultura română contemporană în strânsă legătură cu modul în care Adrian Marino şi-ar fi dorit a-i fi recunoscută această valoare.” scrie Simona Maria Pop despre această carte.
