Astăzi, 22 iunie 2010, ora 11:00, în cadrul “Conferinţelor Monica Lovinescu”, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc din Bucureşti are loc dezbaterea cu tema “Regândind istoria literaturii române: poveşti despre trecutul recent”. Invitat: prof. Ioana Both (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj).
“Edificată pe o cercetare recentă menită să redefinească literatura ca “spaţiu de manifestare a istoriei” “lieu d’histoire”, această conferinţă are în vedere analiza posibilităţilor de reconfigurare a istoriei literare ca discurs ştiinţific, faţă cu un extrem de complex şi ireductibil obiect impur: literatura română din perioada comunistă. Sunt interesată de capacitatea istoriei literare de a modela un câmp de forţă extrem de eterogen, precum şi de a-i adapta conceptele “consecrate”, realităţii respectivului obiect.
Cui îi este teamă de istoria literaturii? Prima parte a conferinţei va fi destinată dezbaterii motivelor pentru care există o reticenţă faţă dimensiunea istorică în analiza fenomenului literar, atitudine încă prezentă printre criticii literari români la 20 de ani de la căderea comunismului.
În al doilea rând, este istoria literaturii o formă de rezistenţă în faţa redactării istoriei literare ca istorie sau acest prim tip de rezistenţă se combină cu rezistenţa literaturii apărute în perioada comunistă la o includere a ei în istoria propriu-zisă? Anumite aspecte ale experienţei noastre sub dictatură sunt în măsură să confirme acest lucru. Cum se comportă obiectul nostru de studiu în raport cu metoda? Acest al doilea set de interogaţii se va focaliza asupra impurităţii obiectului nostru de studiu, probând astfel rezistenţa la includerea sa în marile naraţiuni exemplare, eroice, care, de obicei, alimentează naraţiunile din spatele istoriilor literare. Operele literare din perioada comunistă sunt produse şi receptate într-un context istoric – un context a cărui reconstrucţie, în opinia noastră, se apropie, mai degrabă, de anecdotă ( aşa cum este aceasta teoretizată de către C. Gallagher şi S. Greenblatt în Practicing New Historicism, Chicago: 2000) decât de istoria mainstream, istoria naraţiunilor majore. Astfel că istoricul literar se confruntă cu un număr enorm de anecdote spunând poveşti (“istorii”) despre cum cultura alternativă trebuia să relaţioneze cu cea oficială (şi viceversa) în anii comunismului. Dar nu este de presupus ca atunci când redactăm o Istorie a literaturii române din perioada comunistă să ne apropiem de o naraţiune majoră, a unui trecut problematic? Anecdotele fac apropierea imposibilă şi subminează orice naraţiune majoră or intenţiile de a nara Istoria de o manieră canonică. Prin urmare, nu trebuie să ne aşteptăm la o naraţiune coerentă a istoriei recente, ci, mai degrabă, la un puzzle discontinuu unde contextualizarea va fi permanent solicitată. Cum să reconstruim însă contextul generativ al anecdotei? Care-i sunt mecanismele, poate fi el subsumat unei tipologii? Caracterul subversiv al “anecdotei ca ireductibil context” (Gallagher) nu se manifestă doar în producerea şi prima receptare a textului, ci şi atunci când – rezistând încercării istoricilor literari de a scrie “marea naraţiune a rezistenţei noastre prin cultură în perioada comunistă” – pletora de anecdote nu se integrează unei paradigme unice. Câteva studii de caz sunt ilustrative în acest sens.”, scrie prof. Ioana Both.