“Publicul este redus la tăcere”

Paul Hitter şi-a prezentat, în perioada 29 mai-13 iunie 2010, la Clubul Ţăranului Român din Bucureşti, prima sa expoziţie de pictură în România, intitulată “Exil”. La vernisaj au cântat Taraful de la Mârşa şi Vasile Dinu, completând astfel izul puternic de expresionism balcanic al lucrărilor. Andra Rotaru a purtat un dialog cu Paul Hitter, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, încercând să afle mai multe despre traseul singular pe care artistul pare să-l urmeze, în răspăr cu orice “convenţie” de turmă, de modă, de servilism artistic.

“Exil” a fost prima ta expoziţie organizată în România, într-un club, nu într-o galerie de artă. De ce ţi-ai dorit să expui şi aici, în afara faptului că eşti român? Cât de ofertant este spaţiul de expunere din galeriile româneşti?

Spaţiul de expunere din galeriile româneşti este destul de ofertant, din păcate nu am avut timpul să caut galerii, am trimis la un moment dat câtorva galerii din România e-mailuri dar nu am primit nici un răspuns. De asemenea, cred că puţine galerii ar fi riscat să îmi prezinte lucrările, mai ales însotiţe de Taraful de la Mârşa. Mi-am dorit să expun în Romania, cred că doar prin prisma faptului că sunt român. Şi m-am gândit că românii îmi vor înţelege mult mai bine lucrările, mai bine decât vesticii în orice caz.

Oricum, aş dori să critic încă o dată, dacă tot vine vorba de galerii, şi nu mă refer doar la galeriile din România, aş dori să critic lipsa de interes a galeriilor şi a galeriştilor. Lipsa de interes care pare la un moment dat aroganţă. De cele mai multe ori când am trimis lucrările mele galeriilor de aici sau din afară, nu am primit nici un răspuns. Mi se pare lipsă de profesionalism. Normal ar fi să se răspundă într-un fel. Măcar să scrie: Domnule cutare, am luat la cunoştinţă, bla bla. Am păţit asta într-un singur caz, cu o galerie din Anglia sau Irlanda, nu mai ţin bine minte. Am primit un răspuns standard probabil, mă rugau să revin, dar totuşi era un răspuns. M-am simţit tratat ca un om.

În rest, pot să vă povestesc două experienţe avute cu galerişti. Una din România, una din Germania, şi, în ambele cazuri, m-am prezentat personal la uşa galeriilor.

Cea din România, era undeva la Hanul cu Tei, nici nu mai ştiu cum îl cheamă pe galerist, nici cum se numea galeria, era ceva mic, modern, underground, cam acum 4 ani.

I-am arătat lucrările, şi tipul se uita la mine şi îmi spunea: “a, eşti din Germania, eşti nebun din ăla tu…a daa…înţeleg înţeleg…ia uite pictezi şi spânzuraţi…da, ce să zic, uite aşa e galeria, aşa arată…ha ha , hi hi…” Nici un rezultat.

În Germania, în galeria ‘celebrului’ Ben Kaufmann, intru înăuntru şi zic, “Ben Kaufmann e aici?” şi aud o voce care îmi zice: “cine îl caută?” Zic: “pai, eu , Paul Hitter”. Vocea zice: “n-am timp”.

Eu rămân încurcat şi mă gândesc, “păi dacă nu ai timp, de ce e deschis, adică ar trebui să fie închis, nu? Că la magazin, dacă scrie pe uşă deschis, e deschis, dacă scrie închis, e închis.”

Zic: “nu aveţi timp deloc?” Zice: “în ce problemă?”. Zic: “păi vreau să arăt nişte lucrari”.  Zice: “vino încoace”. Şi îl văd pe tip, unu` deşirat cu dinţi mari şi strâmbi şi mişcări aşa…aproape gay.

Zice: “uite, 2 minute am. Dar nu căutăm artişti”. Eu iar stau şi mă gândesc, şi îmi zic: “păi, dacă nu cauţi, oare ce fel de afacere ai tu aici? Adică na, dacă eu vând morcovi, caut morcovi, nu? Dacă vând carne de porc, îmi trebuie porci, dacă vând artă, mi-ar trebui artişti.” Dar se pare că afacerile în artă sunt o cu totul altă mâncare de peşte decât morcovii şi carnea de porc. Deşi nişte vechi precepte ar zice aşa: “ce este în mic, este şi în mare, şi toate lucrurile au la bază cam acelaşi lucru.” Dar să continuu. Îi arăt deşiratului lucrările, şi mă întreabă: “de unde vii?” “Din Romania”. “Aha, România. Şi eşti la facultate?” Zic “da, aici la München”. Zice…”păi noi nu expunem studenţi.”

Mulţumesc, la revedere. Iar am rămas cu gura căscată şi m-am gândit. Adică dacă nu eram student, aveam şanse să expun. Acum dacă am zis că nu sunt student, nema expoziţie. Dar stai şi te gândeşti, oare cum se gândesc ei? Văd lucrările, le plac sau nu, asta devine secundar, important este de unde vii şi dacă eşti student sau nu!?

Dar cred că cea mai interesantă întâlnire cu un galerist a fost la Viena. Unde, cu un catalog în braţe, am colindat galeriile şi, la un moment dat, intrând într-una şi dând buna ziua în engleză, am auzit nişte urlete groaznice din partea galeristului. Translatorea mea mi-a spus în timp ce ne buluceam pe uşă: “Ăstuia nu îi plac străinii”. Perfect de acord, dar mă gândesc eu, “dacă nu îţi plac străinii, ce cauţi omule să îţi deschizi galerie în buricul târgului, la Viena? Du-te şi tu într-un sat la mama dracului în Alpii austrieci, unde până şi vaca vorbeşte germana, nu?”

Vernisajul expoziţiei tale a beneficiat şi de un spectacol lăutăresc. Au fost prezenţi Taraful de la Mârşa, în frunte cu Vasile Dinu. A adus muzica o nouă cheie de interpretare a tablourilor, le-a creat un cadru extins de vizionare?

Bănuiesc că muzica a creat un fel de filtru. Când spun asta, mă refer la faptul că cei care au înţeles muzica, au înţeles şi tablourile, iar cei care pretind că au înţeles tablourile, ar trebui să înţeleagă şi muzica. Prin muzică am lăsat loc de mai puţine interpretări şi bănuiesc că muzica a potenţat într-un fel lucrările, deşi ele pot trăi şi fără muzică. Până la urmă, a fost într-un fel un ‘one man show’. Eu am pictat, eu am gândit proiectul în felul în care a ieşit, eu am fost acolo şi împreună cu picturile şi cu cei 5 lăutari am creat pentru o seară o ieşire din cotidian. Apoi este o mare legătură între muzica lăutărească şi pictura mea. Sunt melodii şi tablouri care te fac să plângi, sunt melodii şi tablouri care vorbesc despre disperare, sunt melodii şi tablouri care îţi bucură ochiul-urechea şi te fac să râzi…Am atins mai multe simţuri dintr-o dată.

Am citit într-un tratat despre pictură scris de Da Vinci, despre diferenţa dintre arte. El spunea aşa: “Luăm o scenă de luptă. Scriitorul o descrie şi ne lasă să ne imaginăm. Compozitorul compune o piesă muzicală, o auzim, închidem ochii şi ne imaginăm. Pictorul o pictează, deschidem ochii şi o vedem în faţa noastră. Dar, pentru mine muzica a rămas întotdeauna ceva special. Am invidiat mereu muzicienii. Ei te pot aduce la lacrimi sau te pot face să râzi cu gura până la urechi. Cu ei poţi petrece. Cu pictura nu este la fel, pictura a fost mereu ceva destul de serios…atinge oamenii în alt fel. Aşa că, aducând taraful acela, am împrumutat într-un fel ceva din calităţile muzicienilor; tablourile mele au împrumutat ceva din potenţa muzicienilor. Îmi pare rău că nu am învăţat să cânt la un instrument, dacă aş fi ştiut, cred că i-aş fi acompaniat pe muzicanţi pe scenă în acea seară.

Dacă tablourilor tale le-ai găsi un corespondent în literatură, care ar fi acel curent sau acea generaţie literară?

Am să vă spun ce am citit şi mi-a plăcut. Aş începe cu Biblia. Biblia este pentru mine mama tuturor cărţilor. Avem în Biblie tot, de la crimă, până la răzbunare, dragoste totală, magie, sacru, profan, cod de legi, intrigi, blesteme, binecuvântări…

Mi-au plăcut Bulgakov- “Garda Albă”. Ilf şi Petrov. Dostoiewski. Tolstoi. Gogol. “Un veac de singurătate”. Bulat Okudjava cu 2 cărţi fabuloase: “Întâlnire cu Bonaparte” şi “Călătoria Diletanţilor”.

Îmi place Kafka. Michel Tournier cu cartea lui despre cei trei magi care erau 4. “Pictor de război” a lui Reverte. “Dervişul şi Moartea” de Mesa Selimovic. Apoi vin basmele româneşti, legendele, apoi 1001 de nopţi, Marguerite Yourcenar cu “Piatra filosofală” şi alchimistul Zenon….îmi place să citesc, citesc cu plăcere, deşi nu am pretenţia că am citit toate cărţile fundamentale, sau că le voi putea citi vreodată. Şi nici nu am pretenţia să spun: cutare, spunea în cartea lui….Eu folosesc cărţile în alt fel, probabil mai emoţional. Îmi rămân întipărite nu citate, ci sentimente, sunt cărţi care te marchează, care schimbă ceva în sufletul unui om, un mic milimetru insesizabil cu ochiul liber, dar care de fapt reprezintă foarte mult. Uitasem să trec “Străinul” de Camus. Şi “1984” de Orwell. Şi ar mai fi multe. Multe pe care le-am şi uitat deja. Prin clasa a 4-a am primit unul dintre cele mai frumoase complimente. M-am dus pe la mijlocul anului şcolar la biblioteca şcolii, şi bibliotecara mi-a spus: “Paulică, nu mai am ce să îţi dau, ai citit tot.”  Eu, după şcoală, luam o carte de la bibliotecă, fugeam acasă, îmi făceam sandvişuri cu salam de vară şi mult muştar din ăla cum era pe vremea lui Ceauşescu, şi imediat după revoluţie, ţi cu cartea de la bibliotecă în mână, stăteam în pat, citeam şi mâncam salam cu muştar. Îmi aduc şi acum aminte că citisem la un moment dat o carte din asta comunistă, tradusă din rusă, despre nişte băieţi dintr-un sat, care se jucau de-a războiul, Mă rog…era amuzant, dar mi-am dat seama că e propagandă ieftină. Mi-au mai plăcut mult “Doctorul Au Mă Doare”, “Cei trei Grăsani” şi “Habarnam”. La cartea cu “Cei trei Grăsani” am şi o poveste frumoasă. Cartea mea cu “Cei trei Grăsani” am dat-o cadou unui copil, pe când eu aveam deja vreo 10-11 ani. Acum 4 ani, venind în România în vacanţă, am intrat la un anticariat, acolo în pasaj la universitate. Şi văd pe un raft, multe cărţi cu “Cei trei Grăsani”. Zic: “ia uite, pe asta am avut-o şi eu, şi ce mi-a mai plăcut. Am întins mâna şi am luat una la nimereală. Şi dau eu paginile şi văd un staniol de la un Mos Crăciun de ciocolată. Hm, deja mă luaseră căldurile. Eu, copil fiind, puneam la păstrare staniolul de la Mosii Craciuni de ciocolată prin cărţi. Îmi plăceau mie. Mai dau câteva pagini şi văd o foaie de hârtie pe care era un scris ce îmi pîrea foarte familiar. Un deja-vu deja…Era o fişă de lectură, scrisă într-o vacanţă de vară, de mine. Scriam fişe de lectură pentru orele de română cu ce citeam eu în vacanţele de vară. Era cartea mea. După 10 ani, m-am trezit cu cartea pe care o făcusem cadou altui copil, în mână. În anticariatul din pasajul de la universitate. Am cumpărat cartea şi m-am bucurat foarte tare. Până şi doamna de la casă s-a bucurat cu mine, şi cei din magazin care m-au auzit povestind casieriţei s-au bucurat. Toată lumea râdea, în timp ce eu le arătam fascinat staniolul de la Mosul Crăciun şi fişa de lectură. Bănuiesc că ăsta ar fi un subiect foarte frumos pentru un scurt metraj sau o nuvelă.

Locuieşti şi studiezi la Munchen de mai bine de 7 ani. Dintre artiştii români tineri, fie că e vorba de pictori, muzicieni, scriitori, cum reuşesc ei să penetreze acel spaţiul cultural? Există  contexte favorabile aducerii lor în prim planul vieţii culturale? Îşi creează singuri astfel de contexte? Cum?

Din păcate, românii se feresc de români în străinătate. Repet ce am spus şi în alt interviu. Din păcate nu avem bucuria reîntâlnirii, bucurie pe care o au iugoslavii, de exemplu. Deşi au avut acum 10 ani un război, când se întâlnesc în exil, chiar dacă din tabere diferite-bosnieci, croaţi, sârbi, totuşi observi că se bucură că întâlnesc un iugoslav. La noi, din păcate încă există tendinţa aia de a ne ruşina când întâlnim un alt român, ne temem, îl studiem, ne gândim de 10 ori, dacă şi ce este cu el, poate femeia este curvă, poate bărbatul este hoţ…ne facem tot felul de socoteli…printre românii din diaspora, circulă chiar un soi de avertisment: fereşte-te de români când eşti plecat din ţară.

Revin la temă. Am întâlnit un pictor, student ca şi mine la Facultatea de Artă din München. Pe vremuri, când l-am întâlnit eu, picta, desena, într-un stil…hm…nu aş spune românesc, ci balcanic cumva…era român. Îl chema Ioan Grosu. Acum, după 5 ani, cred că îl cheamă Ioan Grossu, cu doi de s, pictează abstracto-minimalist, a devenit interesant, s-a integrat ar spune unii. Ei, vă provoc, daţi un search pe google la Ioan Grosu şi veţi vedea ce pictează baiatul ăsta după 4 ani de Germania. De fapt vă dau eu un link: http://www.matthiasjahn.net/ioangrosu.html. Deci, tinerii artişti români pe care i-am cunoscut eu în Occident, se integrează prin copierea şabloanelor vestice. De obicei românii din Occident se cam ruşinează să spună de unde vin. La orice nivel. Şi dacă o fac, vor să arate şi să demonstreze că vezi doamne, noi nu venim din lumea a treia, că nici noi nu credem în Dumnezeu, că nu mâncăm eugenii, că ştim ce înseamnă Coca-cola, globalizare, Freud şi mai ştiu eu ce. Devin dintr-o dată adânci, băieţii. Cu ani în urmă scuipau seminţe prin nu ştiu ce oraş din România prin faţa blocului, şi acum, dintr-o dată au devenit cu totul altceva. Repet, eu vorbesc de ceea ce am întâlnit eu. Ah, am mai întâlnit o balerină în metrou. La opera din München. Dar, a fost oarecum surprinsă că am abordat-o, eu o auzisem vorbind la telefon în limba română, şi, în loc să menţinem contactul, tipa mă studia de parcă aş fi vrut să o violez în următoarea secundă. Aşa că mi-am văzut de drum şi am coborât la prima. În rest, am întâlnit doi ţigani cu acordeoane care cântau prin metrou. Cum i-am abordat pe româneşte s-au bucurat foarte tare, am discutat, i-am chemat la mine acasă, mi-au furat un parfum, dar nu m-am supărat, au fost sinceri, au fost exact ceea ce sunt.

Eu am reuşit să penetrez acel spaţiu cultural prin muncă. Am pictat de mi-au sărit capacele. Şi am pictat cum am vrut. Au apărut şi aici în Occident, tot felul de ‘binevoitori’ care voiau să îmi explice cam ce ar trebui să pictez şi cum. Apropo, auzisem la un moment dat de un artist roman cunoscut prin Occident, nu îi reţin numele. Şi el spunea într-un interviu: “am întâlnit un galerist prin Belgia. Acest galerist mi-a schimbat viaţa. Mi-a spus ce să pictez şi cum, ca să vând şi să devin cunoscut”. Sună cam patetic, nu vi se pare?

Ah, şi mai era fetiţa aceea care picta portrete prin Portugalia. Mi-au plăcut tablourile. Singurul lucru cu care am o problemă, este că fetiţa aceasta era fiică de Diplomat. Cred că asta spune tot.

Ştiţi, poate părea că îi critic prea mult pe cei din jurul meu. Poate vi se pare o răutate din partea mea. Nu este o răutate, pur şi simplu cred că cineva trebuie să facă asta, să spună lucrurilor pe nume. Ne-am obişnuit prea mult să tăcem. Din diferite interese. De aceea lucrurile o iau razna. De aceea avem promovate non-valori. De aceea sunt mulţi tineri talentaţi care se ratează. Până şi în fotbal este la fel. Nu vedeţi că nu mai avem jucători de fotbal adevăraţi?

Revin. Eu am pictat. Şi nu am penetrat 100% spaţiul cultural de aici pentru că nu m-am lăsat influenţat. Am ramas ceea ce sunt. Nu m-am germanizat. Nu am tăcut din gură când nu mi-a convenit ceva. Iar asta deranjează nu numai la noi, ci şi aici.

Presupun că sunt tineri care penetrează, dar nu ştiu dacă modul în care o fac este unul viabil pe termen lung. După mine, copiind tot felul de curente, nu ajungi decât un mic cărăuş, ai să obţii o oarecare faimă, dar la un moment dat lucrurile se vor înfunda.

Da, există posibilităţi pentru a aduce acei tineri în prim plan. Dar …hm…eu am încercat să expun la Institutul Cultural Român de la Berlin. M-au trimis la Madrid. De la Madrid la Veneţia. Apoi, am aflat prin nişte telefoane date în ţară, că oricum totul merge pe pile. Aşa că m-am lăsat păgubaş.

Eu am luat treburile astea în mâinile mele. S-a dezvoltat o nouă categorie. Neacceptaţii. Noi, cei neacceptaţi, creăm arta, o expunem pe internet, în cârciumi, pe unde putem şi apucăm, sunt mulţi ca mine. Sunt mulţi tineri valoroşi nedescoperiţi. Se promovează singuri.

O mare parte dintre scriitorii plecaţi din ţară, revin asupra traumelor suferite în România, scriu despre ele, exportă de exemplu tema comunismului. Cum e în cazul artiştilor? Titlul expoziţiei tale ne poate trimite cu gândul la un exil autoindus, transpus în pictură, sau la unul colectiv?

Da, aşa este, sunt mulţi români care revin la traumele din România în gânduri, picturi, scrieri. Eu nu ştiu dacă le-aş mai numi neapărat traume. Sunt lucruri pe care le-am trăit în România şi care până la urmă m-au întărit. Am ajuns aici în Vest cu o cu totul altă experienţă de viaţă şi cu un alt nivel de umanitate faţă de localnici.

Am fost şi eu tentat să mă dau de ceasul morţii, am făcut-o în unele rânduri, poate o voi mai face, să mă dau de ceasul morţii că România m-a făcut să sufar. Dar, sunt recunoscator, prin experienţa românească, am devenit ceea ce sunt.

Este într-adevăr un exil autoimpus. Am de gând să reiau şi eu tema comunismului, de fapt tema universului concentraţionar român. Am deja lucrările, au fost făcute pentru lucrarea de diplomă de la Tonitza, le voi scoate la lumină şi relua la momentul potrivit. Cred că la noi este necesar acest proces, comunismul neefind de fapt cu adevărat condamnat. Este deci, de datoria noastră, a artiştilor să spunem aceste lucruri, să îi judecăm noi, să îi condamnăm noi, pentru a aduce un pic de linişte victimelor comunismului, şi pentru a împiedica repetarea acestor lucruri.

Motivele care se regăsesc în tablourile tale, cu specific românesc, ar fi putut fi create stând în ţară? Ai avut nevoie de o anumită detaşare de România, ca să te “foloseşti” acel specific autohton dorit?

În momentul de faţă aş putea creea aceste tablouri şi în România. Îmi lipseşte doar baza materială în România. În momentul plecării mele nu aş fi putut crea acest fel de picturi, am avut într-adevăr nevoia să mă detaşez de România. Stând aici am schimbat unghiul de a privi lucrurile. Stând în România, un spirit critic poate ajunge să urască acea ţară. De fapt este o păcăleală, nu urâm România, ci sistemul pervertit care conduce România. Iar acest sistem poate fi învins prin luări de poziţie, prin luări de atitudine. Trebuie să fim mult mai necruţători cu cei care fac rău României.

Multe personaje importante ale vieţii culturale româneşti au părăsit ţara, şi au devenit personalităţi culturale în ţările de adopţie. Statutul de imigrant poate aduce ceva nou, ceva inbetween, poate genera un limbaj inedit. Cum te simţi în această “zonă liberă”, au existat dezavantaje pe care le-ai transformat în avantaje?

Au existat dezavantaje. Începând cu limba. Eu nu vorbeam germana când am plecat. Acum vorbesc germana şi este într-adevăr un avantaj. Mă simt mândru că eu îi înţeleg pe ei şi ei pe mine nu. Îţi dă un plus ca om, să vorbeşti încă o limbă, două, trei, pe lângă limba maternă.

Este ca la cursele de cai. Pleci ca un paria, nimeni nu te ia în serios, nimeni nu te bagă în seamă cu adevărat, dar prin muncă şi determinare, poţi ajunge să produci surpriza serii. Imigranţii sunt de fapt supraoameni. Gândiţi-vă, ei sunt la ei acasă. Noi, nu. Noi suntem mult mai motivaţi decât ei. Jucăm totul pe o carte. Nu există de cele mai multe ori o situaţie între. Ori reuşeşti, ori te întorci acasă.

Dacă nu ar exista cărţile de teorie şi critică literară, studiile sau cercetările despre artă, cum crezi că ar arăta acum, lumea artiştilor? Câtă nevoie au scriitorii şi artiştii unii de alţii?

Consider că studiile despre artă, critică, critică literară sunt benefice lumii artei. Dar depinde cum sunt făcute, de cine, ce interese a avut persoana respectivă…etc.

Din păcate, am uneori impresia că publicul este redus la tăcere. Este un soi de teamă amestecată cu ruşine. Publicul pare că nu se mai întreabă nimic. Nu se întreabă de ce, cum. Mie mi s-a întâmplat foarte rar să fiu întrebat. Ce ai spus omule în pictura asta? Ce vrei tu de fapt aici?

Eu am exersat acest lucru pe alţii. Am primit de cele mai multe ori nişte răspunsuri atât de caraghioase din partea artiştilor, îţi venea să îi plesneşti. Îţi venea să îi plesneşti, pentru că atunci când citeai textul curatorial, sau critica, dădeai de nişte termeni fanfaronişti, filosofii absconse, angoase, prăbuşiri din abis…şi când colo, artistul era un găgăuţă care nu ştia să lege două vorbe.

Uitaţi, acum am la mine la facultate, la mine în clasă, un nou asistent. Numit de către doamna profesoară. Omul ăsta a fost tehnician dentar. Acum este artist. S-a apucat de artă acum 6-7 ani. Şi, face sculpturi în carton, reminiscenţe din cabinetul stomatologic. Mă rog, nu am nimic împotrivă. Problema este că tipul este bâlbâit. Se bâlbâie, înţelegeţi? Şi nici asta nu ar fi o problemă. Dar bâlbâit sau nu, omul nu spune nimic. Tot scrie nume de artişti pe bileţele şi le împarte studenţilor. Exemple de luat în seamă. În rest, organizează excursii.

Şi el va fi probabil un vajnic artist, sau un viitor vajnic profesor, sau cine ştie, un viitor vajnic critic.

Avem nevoie de repere, este clar. Dar nu ştiu în ce măsură criticii îşi fac datoria. Eu nu am mai auzit de mult o critică proastă făcută unei picturi, sau unei expoziţii. Aş vrea să existe un critic care să scoată untul din cei care se băs în faţa noastră prin sălile de expoziţie. Acum toată critica este pozitivă. Ne ruşinăm să scriem ceva rău de cineva. Ne este frică.

Trăim într-o conjuraţie a imbecililor.

Scriitorii şi pictorii au nevoie unii de alţii. Ca pictor şi ca scriitor, treci prin aceleaşi procese de fapt. Inventezi, creezi, îţi imaginezi, doar instrumentele folosite sunt diferite. Pentru mine, când cintesc o carte, este de fapt un schimb de experienţă. Şi eu îmi compun tablourile cumva în scris. Acceptând că gândurile se transpun perfect în scris. Dau un exemplu: un bărbat gârbovit, în haine cernite, cu o floare roşie în piept, umbla pe o stradă murdară şi îndoită în sus, cu case strâmbe de o parte şi de alta, casele au ochi la ferestre, ochii se uită la el. Din cer apare mâna lui Dumnezeu care scrie pe nori cu roşu: “Drumurile Sionului sunt triste, căci nimeni nu se mai duce la sărbători, toate porţile lui sunt pustii, preoţii lui oftează; fecioarele lui sunt mâhnite, şi el însuşi este plin de amărăciune”.

Cam aşa compun eu un tablou în cap. Este deci, şi literatură. Normal că eu, ca artist vizual voi potenţa aceste lucruri prin culoare. La fel cum un scriitor se foloseşte de procedee stilistice proprii.

Ca să închei, avem nevoie unii de alţii. Ne hrănim reciproc. Îmi amintesc acum de o nuvelă de-a lui Edgar Alan Poe: “Coborâre din Mälstorm” cred că îi spune. Pe mine mă hrăneşte extraordinar această nuvelă. Aş da orice să pot picta o asemenea scenă. Mă provoacă. Mă face să îmi doresc mai mult de la lucrările mele.

Ce te-a impresionat plăcut post- vernisaj? Care au fost întrebările cele mai des repetate de cei din public?

Post vernisaj…hm…mi-a deschis câteva uşi acest vernisaj, dar de fapt, dacă stau să mă gândesc, m-a impresionat faptul că unii din angajaţii Clubului Ţăranului Român au fost impresionaţi. Am văzut chiar şi o chelneriţă care făcea poze. Asta pentru mine a valorat mai mult decât orice laudă adusă de un alt artist, critic, prieten, mama sau tata. Una la mână, ştiu ce înseamnă să munceşti ca chelner, este o muncă de sclav. Iar dacă am reuşit pentru cinci minute să o fac pe acea chelneriţă să zâmbească, sau să simtă ceva, asta este cea mai mare medalie pentru mine. Arta ar trebui să fie şi un medicament. Medicament pentru spirit.

Întrebări din public nu prea am avut. Repet, există un trac al publicului. Mă rog, eu arăt destul de agresiv oricum, şi cred că inhib.

Ce reprezintă pentru tine acest expresionism balcanic? Care au fost primele încercări în zona asta?

Expresionismul balcanic a fost un salt de la trambulină. Un salt cu capul înainte, dar un salt natural. A fost, bănuiesc, rezultatul unei munci asiduee pe care am început-o la 5 ani. S-au făcut între timp 22 de ani de când pictez. Şi când spun că pictez de atâta timp, nu glumesc. Prima mea lucrare adevărată am făcut-o la 5 ani. Am văzut pe stradă o procesiune de înmormântare. Am rămas foarte impresionat şi am mers acasă şi am pictat treaba asta. Şi am mai şi interpretat-o. Am introdus undeva în lucrare o clopotniţă pe care o văzusem eu la cimitirul Andronache.

Cred că de fapt pictez în acest stil balcanic de multă vreme, însă nu am ştiu să-l numesc exact. Când am realizat cu adevărat în ce direcţie mă îndrept, am găsit şi numele acesta, şi temele specifice, şi mijloacele cromatice, şi stilistice.

Pentru mine expresionismul balcanic înseamnă Libertate. Libertatea de a fi exact cum sunt, de a picta exact ceea ce îmi place, exact ceea ce mă face să râd sau să plâng, exact ceea ce mă enervează. Mai înseamnă un mijloc perfect de a lupta împotriva tâmpeniei generale care a pus stăpânire pe lume. Am mai spus-o şi în alte interviuri, dacă se doreşte, dacă publicul doreşte, am să fac la un moment dat şi un program scris al acestui curent. Cu ce se mănâncă, de unde a apărut, ce vrea de fapt…mă rog eu zic că lucrurile sunt clare oricum, dar voi scrie despre asta la un moment dat mai clar, cum ar face-o un critic de artă.

Dar, ştiţi, până la urmă, mie mi se pare păcat că tot încercăm să explicăm. Azi totul trebuie explicat, disecat, tăiat , făcut bucăţi, privit şi cercetat de la un milimetru distanţă dacă se poate.

Unde rămâne misterul? De ce să explic eu până la urmă ce înseamnă expresionismul balcanic? De ce să explic asta bine? De ce să explic un tablou în cel mai mic amănunt? De ce să îl cercetăm pe Michelangelo până în chiloţi? Credeţi că vom afla altceva? Cine află despre ce este vorba, află dintr-o privire. Privirea sufletului. În rest, sunt doar detalii.

Mă tot uit pe Animal Planet. Uneori îmi vine să vărs. De ce să îmi filmeze mie un leopard până şi în cur? Este pervers. Lăsaţi leoparzii să îşi păstreze misterul lor. Nu este de ajuns că îi putem privi de la depărtare? Trebuie să ştim neapărat cum se împerechează furnicile?

Sunt mulţi critici care se chinuie să tot afle ce este arta. Înţeleg, dar şi ei trebuie să înţeleagă că nici o definiţie sau teorie nu va putea cuprinde total sau descrie total. La fel cum o fotografie nu mă poate surprinde pe mine total.

Este ca anunţul acela pe care îl auzim din când în când: savanţii ruşi, englezi sau germani, au mai descoperit o mică particulă din marele mister al lumii, dar totuşi nu pot lega aceea particulă 100% de apariţia lumii, şi până la urmă nu explică mai nimic.

Ai încercat vreodată să scrii? Cât de apropiate ţi se par limbajele vizuale de cele literare? Unde se intersectează?

Da, am scris. Am cochetat şi cu scrisul. Aş scrie şi acum, dar nu am timp. De altfel în 10 minute trebuie să mă îmbrac, să plec la muncă, unde voi turna probabil cam 2000 de beri astăzi, cel puţin. Având în vedere că este soare, beraria are 1000 de locuri pe terasă, să zicem că fiecare client va bea 2 beri …2000 de beri. Uneori se bea mai mult, că deh, suntem în ţara berii.

În încheiere aş dori să mulţumesc pentru posibilitatea de a scrie despre mine, lume, felul în care văd lucrurile.