“Poezia antiutopică nu este o antologie a premiilor Academiei Române şi nici a premiilor USR!”

Volumul “Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului românesc” a fost lansat de Daniel D. Marin în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2010, la Editura Paralela 45. Această antologie a suscitat deja dezbateri vii legate de felul în care a fost alcătuită şi despre finalitatea unui astfel de demers. Andra Rotaru a purtat un dialog în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro cu Daniel D. Marin despre acest proiect editorial.

Ce te-a determinat să creezi această antologie? Şi, mai ales, care au fost criteriile, viziunea de la care ai pornit în alcătuirea ei?

Autorii m-au determinat, prin ce au scris. Un tablou coerent şi cât mai percutant a ceea ce s-a petrecut în poezia ultimilor 10 ani, aceasta a fost provocarea şi în acelaşi timp viziunea. Criteriile au fost, aşa cum zic eu că se şi cade să fie într-un astfel de demers, cât mai dure cu iluzia sau “imperiul momentului” şi cât mai „permisive cu valoarea”.

“Cât mai dure cu iluzia”/”imperiul momentului” şi “permisive cu valoarea” sunt criterii subiective. Ele nu rezistă. Deci, care au fost criteriile obiective? Cum de autori care au primit premiul Academiei (Claudiu Komartin), premiul USR (Dan Sociu) sau alţi autori validaţi de critica literară lipsesc din antologie? E ca şi cum ai  renega, pur şi simplu, un fapt evident, nişte scriitori care chiar nu mai au nevoie de „etichete.” De ce ei lipsesc?

Nu este o antologie a premiilor Academiei Române şi nici a premiilor USR. Dar dacă unii factori externi nu şi-ar fi pus amprenta, probabil că aş fi antologat în total 29 de autori, ci nu 25; în afară de cei trei poeţi nominalizaţi în Argumentul antologiei, între care şi Dan Sociu, l-aş fi alăturat cel mai probabil pe Claudiu Komartin (în continuarea liniei neo-expresioniste şi vizionare, destul de bine reprezentată în această carte), dacă el nu s-ar fi autoexclus din orice astfel de demers constructiv. Aşa încât, această antologie e până la urmă o expresie nu doar a poeziei, dar şi a stării generaţiei.

De ce a trebuit să le ceri autorilor să-ţi trimită şi alte texte/volume, pe lângă cele deja publicate, ca să te decizi ce intră sau nu? Şi de ce unii au fost excluşi pe criteriul “n-au trimis texte”. Un antologator poate folosi copyrightul de la editurile care îl deţineau, cu un acord prealabil, presupun.

N-a fost nimeni exclus pe criteriul că n-a trimis texte (am solicitat unele texte doar ca să întregesc selecţia pe care am făcut-o iniţial; sunt autori care aveau în pregătire volume, şi atunci am considerat util să verific dacă unele texte din volumele în pregătire nu îşi au cumva şi ele locul în antologie).

De ce poezie antiutopică?

E o “intersecţie” generală pe care eu doar o sugerez criticii literare (n-o teoretizez). Nu ştiu dacă va rămâne aşa, dacă sub semnul antiutopicului vom fi reperaţi peste ani. Este filtrul meu, felul în care văd poezia actuală de la o anumită distanţă. Şi ştiu sigur că nu sunt singurul.

De ce multe nume importante pentru acest 2000ism au fost lăsate pe dinafară?

Pentru că eu nu le consider atât de importante. În afară de câţiva debutanţi destul de promiţători, dar insuficient conturaţi ca identitate, n-am lăsat, sper, nimic serios pe dinafară. La confruntarea cu singura probă valabilă, şi anume proba textelor valoroase, cele incluse in antologie au fost numele pe care le-am reţinut, care cred că merită cu adevărat atenţie. Restul sunt promisiuni şi nu pot garanta pentru ele.

Deşi revin la o întrebare anterioară, aceasta este prima ta antologie. Era firesc ca mulţi să nu-ţi acorde un prea mare credit, iar dacă o primă selecţie s-a făcut pe criteriul că autorii respectivi ţi-au trimis texte, e ca o pace în grădina zoologică între îngrijitori şi lei. Şi, să nu uităm, sunt autori valoroşi care publică o dată la 10 ani. Erau câteva debuturi bune: Oana Ninu, Livia Roşca, de exemplu. Pe de altă parte, ai inclus şi debutanţi. Cum ai făcut deosebirea între “promisiuni” şi valoare şi cum de pentru acele nume poţi garanta, iar pentru alţi debutanţi nu?

Elena Vlădăreanu şi Dan Sociu nu mi-au dat acordul şi, prin urmare, n-am putut să-i includ. Pot fi ei întrebaţi de ce nu mi-au dat credit sau de ce n-au dorit să le includ texte în antologie. Prima selecţie a textelor autorilor incluşi în antologie, acea selecţie care avea să rămână, cu mici modificări, până la capăt, a fost făcută de mine, repet, fără a cere nici un text de la nici un autor şi fără ca vreun autor să ştie că mă ocup de vreo selecţie (abia după aceea am solicitat acordul privind includerea în antologie şi am mai inserat câteva texte după ce m-am consultat cu unii dintre autorii care aveau texte valoroase inedite sau pe care nu apucasem încă să le (re)citesc sau de care nu mai dispuneam). Nu am inclus debutanţi promiţători, ci doar debutanţi notabili. Sigur că “garantarea” nu se poate face decât în funcţie de anumite grile de lectură, comparaţii şi instrumente destul de personale, în ultimă instanţă.

Eşti inclus şi tu în această antologie. Ce te apropie de această grupare 2000istă?

Dacă te referi la poetică, şi sper că la asta te referi, n-ar fi prea elegant să mă pronunţ eu. Dacă te referi la altceva, sunt “în contact” cu toată această realitate de circa 10 ani, cam de când cenaclul lui Mircea Cărtărescu ajungea la final, iar Marius Ianuş îşi lansa Manifestul anarhist. Sub o formă sau alta, am fost în “intimitatea” fiecărui autor de la debut şi până în prezent, mai ales prin lectură fidelă şi vie.

Să înţeleg că un autor 2000ist ar fi trebuit să fie “validat” de critica literară ca să intre în acest fenomen? Valoare+ validare. Pe tine cine te-a “validat” în acest miez 2000ist, sau după criteriul folosit de tine, de ce te-ai inclus?

Am menţionat deja că nu consider elegant să mă pronunţ legat de poezia mea. Cine vrea să se edifice în acest sens, poate căuta în presa literară, în cărţile mele sau în antologie. (şi în cazul poeziei mele am selectat textele pe care le consider reprezentative)

Care sunt simptomele 2000ismului, în viziunea ta?

Dar ce, se îmbolnăveşte?! Sper că nu.

O anumită generaţie se identifică prin anumite linii generale apropiate: printr-o viziune, un limbaj oarecum apropiat, teme asemănătoare, obsesii asemănătoare… Te întrebam care erau aceste simptome ale „bolii” lor comune, pentru tine! Alţii poate au identificat alte coordonate.

Principalele linii de forţă ale douămiismului (în viziunea mea) le-am sugerat chiar în Argumentul antologiei, cea mai mare parte a lui fiind dedicată asemănărilor şi deosebirilor dintre poeţi (sau “complementărilor”). Deci sigur că da, există şi “boli” comune şi “boli” separate şi e de văzut cum se descurcă fiecare cu ele.

Eu, de pildă, m-am „contaminat” (de la Ofelia Prodan) de poezie-poveste, care nu-mi era deloc familiară în „primii mei ani”, când trăiam şi nici nu puteam scrie altceva decât o poezie hiperinteriorizată, care mă mai bântuie şi azi sub un chip sau altul, alţii s-au contaminat de ceea ce a devenit până la urmă fracturismul, cu toate accentele lui protestatare sau măcar acut sociale, biografiştii sunt mai vii (şi nemijlocit vitali) decât omologii lor optzecişti, deci ar fi, în acest caz, vorba de o “resuscitare” (şi de o completare firească, pentru a nu rămâne lucrurile în starea clinică primară, ca să spun aşa), cei mai mulţi s-au îmbolnăvit de cotidian, şi sunt şi acum pe patul de moarte…

Ce avantaje îi oferă o antologare unui autor? Ce cauţi tu, când citeşti alte antologii?

Sper că avantajul vizibilităţii poeziei şi punerii în context. De exemplu, “notorietatea” unora dintre noi e cu mult mai mare decât a poemelor (în micro, în acest cerc tot mai redus al celor care au habar de ce se mai întâmplă în mediul literar), ele circulând mai greu. În plus, o antologie poate pune accentul pe textele relevante. Am “comprimat” 48 de cărţi într-una singură, care să exprime cât mai mult din fiecare şi cât mai convingător. Acelaşi lucru îl caut şi în antologiile pe care le citesc.

Ce surse documentare ai folosit?

Cărţile! Şi presa literară, desigur.

Care? Cea a lui Alexandru Muşina, Marin Mincu… şi de ce?

Cărţile autorilor, în primul rand. Antologiile realizate de Alexandru Muşina şi Marin Mincu le citisem, evident, de ani. Nu cunosc pe nimeni (din lumea literară) care să nu le fi citit.

În faza iniţială, această antologie nu arăta aşa. Ce s-a scos şi de ce?

Ca de fiecare dată, a ajuns să se cunoască mai mult povestea cărţii decât cartea… Am scos ceea ce era în plus. Formula pe care o gândisem iniţial (şi pe care nici n-am propus-o integral editurii) era pe cât de extinsă (circa 450 de pagini de carte), pe atât de puţin “operativă” şi concludentă valoric (plus că, pe lângă textele poetice, cuprindea şi un “dosărel” de anchete şi interviuri relevante generaţional şi nu numai, dar inutile pentru o astfel de antologie; într-o astfel de antologie e bine să vorbească cine trebuie: adică poezia). Cealaltă, restrictivă şi la care am ajuns dintr-un exces de spirit critic, era nerealistă pentru că nu surprindea decât valoric şi decât parţial ceea ce era mai important şi pierdea în nuanţe „generaţioniste”. Am dorit să fiu atent şi la aceste nuanţe şi am renunţat la ea. Cea din urmă, singura pe care mizez, sper că dă sens atât poeticii, cât şi “firului generaţional”.

Al. Cistelecan crede că eşti optimist să speri că 25 de poeţi supravieţuiesc sau vor supravieţui generaţiei. El spune că, nu după mult timp, se poate întâmpla ca ei să rămână doar în topurile statistice. Totodată, spune că în curând şi această generaţie 2000 va sta rău, mai ales că există un stil al ei, care va face ravagii. Ce crezi tu?

Categoric unii dintre autori vor figura doar în statistici, istoria e mai selectivă ca mine. În ce priveşte stilul, cred că se impun nuanţări. N-aş fi de acord cu partea legată de „ravagii”. Cred mai degrabă că noi, în bloc, suntem identificabili pe o hartă a tuturor generaţiilor, identificabili exact aşa: în bloc, pentru că avem note distincte comune. Dar şi între noi sunt note distincte, nu la fel de vizibile, dar la fel de importante şi pline de personalitate, dacă se privesc de aproape.

Crezi că o antologie are vreo altă finalitate decât cea de dovadă, de mărturie, de reper că au existat cândva, prin 2010, nişte tineri pe val?

Nu ştiu dacă cei 25 sunt tinerii “pe val”. I-am selectat anume pe aceia care au toate şansele să reziste valurilor. Nu vizez neapărat vreo “finalitate”, sper să poată fi şi în timp un reper cât se poate de viu.

Ce aduce în plus viziunea ta asupra generaţiei 2000, faţă de alte antologii pe această temă? Crezi că această generaţie s-a epuizat deja? Cum vezi viitorul poeziei anilor viitori?

Sper că nu, ar fi păcat să se fi epuizat înainte chiar de a fi privită. Până acum, lumea nici n-a apucat să o ia în seamă. E epuizată poate în ochii celor ce au aşteptat-o şi nu şi-au dat seama că o să şi apară. Viziunea mea aduce antologia de la care am pornit convorbirea. Viitorul îl văd hiperantrena(n)t (cel apropiat), hipercomplexa(n)t (cel îndepărtat) şi, mai ales, imprevizibil, cum altfel?! În ultimele luni m-am uitat însă mai mult în oglinda anilor trecuţi. Şi cred că mă voi mai uita în această oglindă şi în anii ce vin.