Cel mai recent roman al Doinei Ruşti, “Cămaşa în carouri şi ale 10 întâmplări din Bucureşti”, Editura Polirom, tocmai a fost lansat pe piaţa de carte. Pentru că este un roman neobişnuit, în care timpul intră şi iese din realitatea prezentă, Andra Rotaru a dialogat cu autoarea romanului, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a afla mai multe amănunte despre acest roman inedit.
Cel mai recent volum al dvs., “Cămaşa în carouri şi ale 10 întâmplări din Bucureşti”, Editura Polirom, a fost lansat de curând. Seriile de puzzle-uri narative se unesc şi creează un corp unitar. Care a fost prima povestire de la care a pornit apoi să se ţeasă volumul?
Cristian. Deşi n-a fost prima în ordine cronologică, a fost povestirea în jurul căreia s-a clădit volumul. Tradusă în mai multe limbi, povestirea aceasta, pe care iniţial am publicat-o în România literară (2007), poate fi considerată intriga volumului. Restul povestirilor pornesc de la întâmplări care imi aminteau de acestă povestire.
Totodată, în timp ce construiaţi acest volum, aţi avut parte şi de întâmplări care au venit în întâmpinarea cărţii, cum ar fi găsirea unei cămăşi de pânză, cu iz din alte vremuri. Cât de mult aţi încercat să aduceţi din biografia dvs. în acest volum, pe lângă micile “accidente fericite”?
Da, cămaşa, pe care am strecurat-o şi pe copertă, agăţată de sacul Laurei Vasiliu, a generat o întreagă aventură. Tot aşa, însă, într-o zi, pe când tândăleam pe terasa Pescarul, la o bere, am văzut un actor cunoscut, care-şi plimba câinele. La un moment dat a scos din buzunarul cămăşii un telefon, şi cum s-a oprit nu departe de mine, pe trotuar, am încercat să trag cu urechea. Dar în telefonul ăla intraseră o mie de draci şi zgomotul acestei turme neinvitate a cuprins toată terasa. Chestia asta se întâmplă adeseori, mai cu seamă către ora 6 a după-amiezei, când din ceasul de la Arhitectură, din antenele plantate pe Intercontinental, de la Ambasada Americii şi în fine din alte cotloane care pândesc dintr-o parte sau din alta Piaţa Universităţii, încep să curgă sunetele neglijate în decursul unei zile. E un timp scurt, de câteva secunde, în care toată zona aia intră sub stăpânirea unui zumzet narcotic. Dar degeaba povestesc eu, trebui să mergi într-o zi acolo. La ora 6 p.m.
De multe ori locurile şi persoanele din jur vă inspiră. Vă vedeţi scriind şi într-o singurătate absolută?
O, nu! Aş înnebuni! O dată cineva m-a luat la Agapia, să petrec câteva zile. Era o linişte sinistră, iar umbra munţilor îmi cădea în ceafă. După câteva ore am intrat în panică şi m-am cărat. Mărturisesc fără jenă că în momentul în care am simţit mirosul de canal bucureştean, mi-a venit inima la loc.
Au existat de-a lungul timpului întâmplări sau personaje reale pe care nu aţi reuşit să le redaţi? De unde vine această împotrivire a lor de a rămâne doar în realitate? Ce nu poate literatura să surprindă, dar realitatea poate?
Nu mă preocupă foarte mult realitatea generală. Există o realitatea a mea care face parte şi din scrierile mele.
În toate romanele dvs. construcţia ocupă un loc important. În cazul prozei, dacă forma şi conţinutul ar începe o intrigă, care ar avea de câştigat cu argumente mai puternice, în opinia dvs.?
Este o problemă veche şi falsă aceasta a conflictului dintre fond şi formă. Romanul cere construcţie, dar ea se modelează după personalitatea scriitorului.
De multe ori, ca să surprindeţi stările sau să vă creaţi personajele, vă puneţi în pielea lor şi străbateţi drumurile bătute de ele. Ce aţi pune/aţi pus un personaj să facă, dar dvs. nu aţi face niciodată?
Din punctul meu de vedere, rolul romancierului este să aducă în prim-plan partea convingător-omenească a unui personaj. Prin urmare, personajele mele fac ceea ce eu cred că ar face respectivul tip uman. Nu ştiu dacă aşa se întâmplă cu adevărat, dar pot să spun că întotdeauna convingerea mea este sinceră. Adică, aş face exact ceea ce fac personajele mele, dacă aş avea caracterul lor.
Aţi renunţat vreodată la vreun personaj, după ce l-aţi creat, în timpul scrierii vreunei cărţi? Cât de dureroasă e/ar fi ruptura; ce ar putea-o determina?
Da, de multe ori am renunţat la personaje, pagini şi capitole, fără nicio părere de rău. Am un folder, intitulat gunoi, în care arunc decupajele. Încă n-am resuscitat nimic de-acolo.
Scriaţi într-un interviu că “scrisul cere continuitate”. Camus scria undeva, aproximativ, că „adevărul stă în continuitate”. Cât de multă siguranţă vă oferă scrisul şi ce se întâmplă în perioadele de discontinuitate?
La întrebarea asta nu se poate răspunde pe scurt, dar ca să nu-ţi stric interviul, îţi voi spune că sunt o fiinţă destul de adaptabilă: aş prefera să nu mă întrerup când scriu o poveste, dar şi întreruperile îşi au deliciul lor.
În momentul în care susţineţi lecturi, ce fel de interacţiune vă doriţi sau iniţiaţi cu publicul?
Bineînţeles, aştept momentul de după lectură, trăgând nădejde să mă bage cineva în seamă. Dacă oamenii nu-ntreabă nimic la sfârşitul lecturii, înseamnă că s-au plictisit de moarte sau că sunt veniţi acolo din motive de socializare. Cei mai mulţi n-au chef să pună întrebări publice. Vor să discute cu mine între patru ochi, post festum. Cu unii dintre oamenii întâlniţi pe la astfel de lecturi, m-am împrietenit. Unul dintre cititorii mei fideli a fost Alex Radu, de la Sibiu, pe care l-am cunoscut pe când el avea 16 ani şi care, după cum se ştie, s-a stins la începutul acestui an, iar eu încă mai scriu pentru el, imaginându-mi că a ajuns într-un oraş al cărţilor.
Multe dintre cărţile dvs. sunt în curs de traducere sau au fost traduse în alte limbi. “Cămaşa în carouri şi ale 10 întâmplări din Bucureşti” cărui tip de cititor i s-ar potrivi, cărei lumi, în afara celei autohtone?
Niciuna dintre scrierile mele nu este inaccesibilă unui străin. Cămaşa în carouri cuprinde povestiri din Bucureşti, însă nu se poate vorbi despre un cod autohton: oriunde există o elevă care chiuleşte de la liceu, oriunde se produc neaşteptate conexiuni cu alte timpuri, peste tot telefoanele mobile o pot lua razna. Dar, cei drept, numai la Bucureşti ora 6 a după-amiezei este patronată de o mână de nimfă, ale cărei degete declanşează infime accidente. Şi nu cunosc pe nimeni care să nu vrea să-şi bage nasul într-un astfel de amurg peste care se scutură floarea albă, a liliacului.
“Cămaşa în carouri şi ale 10 întâmplări din Bucureşti” a stat timp de 4 săptămâni pe primul loc în lista de vânzări. Chiar fără o promovare excesivă, ediţia aceasta e aproape epuizată. Ce urmează?
Urmează un roman pentru cititorii mei fideli.
DOINA RUŞTI, cunoscută mai ales ca autoare a romanului “Fantoma din moară” (2008), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, se bucură de succes la critică şi la public, fiind apreciată în special pentru constucţia epică şi pentru atmosfera insolită a scrierilor ei. A mai publicat romanele “Omuleţul roşu” (2004), “Zogru” (2006), “Lizoanca la 11 ani” (2009), precum şi numerose povestiri, între care şi recentul volum “Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti”, un puzzle narartiv. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau se află în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană, maghiară. Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România/2008, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti/2006; Premiul revistei Convorbiri literare /2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare, 2008, ş.a.
