“Multitudinea halucinantă de (pseudo) opţiuni îl împinge pe tânărul român contemporan la o viaţă fără repere”

Sorin Despot este unul dintre cei mai tineri scriitori ce s-a remarcat chiar înainte de debut în cenacluri sau festivaluri literare. Anul acesta, volumul de versuri “apasă” a câştigat premiul USR pentru concursul de manuscrise şi va apărea la Editura Cartea Românească. În dialogul purtat cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, Sorin Despot ne prezintă o nouă faţetă a sa, chiar înainte de apariţia volumului pe piaţa editorială, la Bookfest.

Deci…debutezi, în sfârşit. Ai citit multe poeme din acest volum, prin cenacluri. Ai renunţat la unele dintre ele datorită reacţiilor publicului şi sugestiilor pe care le-ai considerat pertinente?

Deci… da. Deşi cele mai pertinente şi mai constructive poziţii legate de scriitura mea le-am întâlnit nu prin cenacluri ci în discuţii private. Într-un  final, depinde foarte mult ce vrei să faci cu poezia. Eu comunic. Cu tine, cu zâmbet, cu mine, cu pielea… Pentru că folosim simboluri şi pentru că stă în natura noastră, suntem într-un dans intim cu receptorii, filtrând totul prin simţurile, experienţele, temerile noastre şi aşa mai departe. În condiţiile acestea, devine foarte util să faci cunoştinţă cu tine. Pentru că tu eşti peste tot, iar întreaga ta existenţă se înrădăcinează în grădina raţiunii sau a imaginaţiei tale. Nu e de mirare că mulţi dintre contemporanii noştri îşi încep poeziile cu „eu”. Şi continuă cu eu. Şi încheie tot cu eu.

E tentant.

Însă, tot pentru că suntem oameni, găsim satisfacţie când reuşim să ne depăşim orizonturile, călătorind dincolo de ego, pe falezele înalte ale lui „tu” sau, poate mai echilibrat, pe câmpiile înflorite ale lui „noi”. Aleluia. Sunt foarte puţini cei cu care am discutat despre poezie. În urma acestor discuţii, însă, printre altele, am câştigat încredere. Cu încredere am temperat mesajele şi formulările volumului meu de debut, încercând să ofer bucurie, să încânt, să ating, amintindu-mi, deopotrivă, să mă sondez suficient de atent pentru a învăţa să mă folosesc cât mai responsabil de mine.

Crezi că te simţi vreodată pregătit să debutezi? Cum faci faţă evenimentului?

Nu. Şi nu simţi nimic, afară poate de o înşelătoare bucurie vanitoasă. Pregătirea, în sensul propus de întrebarea ta, poate fi expresia vie a obsesiei omului de a-şi cunoaşte viitorul. Prefer să las lucrurile să se petreacă. Întâmplarea mi-a adus cele mai frumoase bucurii, iar aşteptările, cele mai nesuferite dezamăgiri.

Totuşi, trebuie să recunosc că aştept lansarea din 11 iunie de la Bookfest cu oarecare nerăbdare. Acest eveniment, ca orice eveniment de această natură, va fi, însă, cel mai probabil, o altă minciună frumoasă. Ne întâlnim cu prietenii, facem poze, vorbim la microfon, împachetăm totul frumos, cu fundă, etichetăm, tragem linie şi plecăm acasă. Îmi scapă finalitatea.

Sunt foarte curios ce va spune Florin Iaru. El îmi prezintă cartea la Bookfest. Curios sunt şi să citesc celălalt volum propus pentru debut de Cartea Românească. Cel al lui m. duţescu. „Şi toată bucuria acelor ani trişti” se intitulează această carte şi am presentimentul că este o carte mare.

Nu e puţin să câştigi concursul USR & Cartea Românească. Mulţi şi-ar dori să fie în locul tău. A existat vreun conflict emoţional cu amici de-ai tăi, care au depus şi ei manuscrisele?

Am câştigat concursul de manuscrise al uniunii, premiat cu publicarea debutului la editura Cartea Românească. Concursul pentru debut al editurii Cartea Românească a fost câştigat de volumul lui m. duţescu.

Dintre poeţii ce au mai depus manuscrise la cele două concursuri, îmi este apropiat unul singur. George Serediuc. Dacă îţi va fi dat să îl cunoşti pe acest om, vei descoperi că resentimentul nu îl caracterizează deloc. Şi numai resentimentul ar putea să îndemne la conflict într-o situaţie ca aceasta. Am tendinţa să mă feresc de amici, oferind mai multă atenţie prietenilor.

Îmi place intimitatea.

Un concurs care să ierarhizeze valoric o serie de „produse” literare primite de-a valma este, de asemenea, o frumoasă minciună. Poezia nu are nici o legătură cu întrecerile sportive.

Realităţile lumii iubitorului de carte au permis însă o asemenea aberaţie. Din păcate, este o lume controlată de intermediari. Adică de cei mai puţin importanţi într-o comunicare ce începe cu scriitorul şi se încheie cu cititorul volumului.

Undeva între emisie şi recepţie, cineva modifică parametrii interacţiunii, aşa încât, la finalul acesteia, cel mai mulţumit are şansa de a fi intermediarul.

Am câştigat un concurs care nu există.

De ce Cartea Românească? Ce s-a întâmplat cu celelalte edituri care mai debutează autori?

În mod normal, intermediarul e interesat de un produs vandabil, nu valoros. Acest lucru, în piaţa de carte, jigneşte şi autorul, şi cititorul. Mai mult de atât, ei bine, spre surprinderea noastră, în ciuda tuturor vibraţiilor pozitive pe care ne strofocăm să le trimitem în univers şi a ritualurilor strămoşeşti aducătoare de cititori, literatura contemporană, în România, nu se vinde. Pentru a putea totuşi să acopere minuscula cerere a pieţei de poezie contemporană, formată în majoritate din cei care o scriu, o intermediază sau o urăsc, editurile recurg la mijloace de ierarhizare valorică. Arbitrare, dacă mă întrebaţi pe mine, fiindcă frumosul, pur şi simplu, nu se poate măsura.

Sunt câştigătorul unui premiu care nu există. Vom fi prezenţi pe 11 iunie, ora 17, la un târg care nu există, pentru o lansare care nu există. Minciuni. Până când literatura noastră nu se va infiltra precum viruşii în sistemele vitale ale lumii lor, până când ea nu se va ridica în picioare, privind de sus la reţeaua de bişniţari culturali, până atunci… ne minţim în linişte de mânuţă cu ei, la ei în ogradă.

De ce Cartea Românească? Uite… pentru că mi-a devenit foarte dragă doamna Mădălina Ghiu, un redactor/editor responsabil, care nu a uitat, se pare, ce înseamnă să iubeşti, să respecţi literatura şi, poate cel mai important, omul. Îngrijorător este însă că mulţi editori şi librari români nu au cunoscut aceste sentimente niciodată.

Ai vreo temere odată intrat, să spunem, în arena literară?

Temerile mele nu au nici o legătură cu asta. Spre exempu, mi-e teamă că lumea românească… cea nouă… se clădeşte pe un fond ignorant. Două sau trei oaze de bun simţ îşi fac loc la fiecare câteva sute de mii de români. Şi e posibil ca aceasta să fie o prognoză optimistă. România trece printr-o dureroasă criză de conştiinţă. Românul e sufocat de forme goale, e solidar cu seamănul său numai prin ceea ce îi dictează mijloacele. Iar aceste mijloace au devenit slujba, magazinul, televizorul, banca, revista, biserica, radioul, ziarul, farmacia şi alte asemenea instalaţii inundate de mizerie. De aceea, românul de azi e imoral, bolnav, incult şi mitocan.

Printre altele, alături de un sistem educaţional muribund, care dă semne de sprinteneală numai pentru a sabota fiece urmă de talent artistic sau pentru a-şi îngropa temeinic şi aşa şubrezitele valori, multitudinea halucinantă de (pseudo-) opţiuni îl împinge pe tânărul român contemporan la o viaţă fără repere.

Nici o nenorocită de arenă nu ne poate pregăti pentru ce trebuie să facem noi acum. Nu avem nevoie de încurajările sau premiile de palmares ale intermediarilor sau de bătăi amicale pe umăr. Nici de săgeţi glaciale de scepticism, fără urmă de speranţă sau îngăduinţă nu avem nevoie. Dar asta nu pentru că nu ne pot fi folositoare, ci pentru că vin din partea celor pe care i-am putea avea aproape. Probabil aici mi-e slăbiciunea. Afară, poate, de nevoia constantă de justificare. Sufăr, mă consum când văd că oameni valoroşi îşi refuză unii altora prezenţa pe motive arbitrare sau din porniri resentimentare. Mi-e ciudă când se întâmplă asta. Am senzaţia că nu mai avem nici o şansă.

Responsabilitatea cade pe umerii noştri dacă ne dorim ca lumea aceasta să fie fundamental mai frumoasă decât ticăloşita lume veche.

Nu voi încerca să eludez această responsabilitate, căutând eventual vreun fotoliu cât mai confortabil, din care să am o privelişte panoramică asupra spectaculoasei scufundări în pragul căreia este România aceasta cea nouă… de la care mi se tot spune că ar trebui să învăţ. Nu. Aici nu e loc de compromis. Deşi nu am decît douăzeci şi patru de ani iar adolescenţa mă trage încă de glezne, nu mă mai pot juca de-a indiferenţa. „Cele mai întunecate colţuri ale iadului sunt rezervate celor ce îşi păstrează neutralitatea în vreme de criză morală.” (Dante Alighieri).

Aşa că nu ne putem lăsa pradă dezamăgirii, aşezând în italice sau ghilimele debuturile în poezie propuse de aceasta sau de celelalte edituri, pentru că fiecare carte este o minune. Şi fiindcă, în stadiul acesta, în ceea ce ne priveşte, o asemenea poziţie echivalează, oarecum, cu abandonul. La fel de păguboasă e paralela dintre lumea literaturii contemporane şi o arenă, dat fiind faptul că ne este necesară o perspectivă superioară, un ansamblu mai larg decât cel al spectacolului ridicol din arena de circ, spre exemplu.

Ai putut să asişti “live” la ce se întâmplă în literatura tinerei generaţii, în ultimii ani. De la cum e ea prezentată de exponenţii ei, până la cum decurgeau evenimentele literare. Ce s-a schimbat în bine din punctul tău de vedere?

Nu are nici un fel de importanţă. Frumosul şi nu binele ar trebui să ne intereseze mai mult. Ca să înţelegi întocmai ce vreau să spun, hai să contemplăm împreună gândul că, într-un univers paralel, nu departe de acesta al nostru, s-ar ţine o sumedenie de evenimente grandioase în cinstea fiecărui poet, făcându-i cuvintele să răsune bine în mintea a milioane de oameni. Să ne imaginăm, de asemenea, că cea mai frumoasă poezie pe care a cunoscut-o acest univers, în cinstea căruia s-au ridicat monumente imense, este un catren care îl pastişează pe Topârceanu.

Rămâne numai să ne întrebăm ce tip de legătură are binele cu „viaţa literară” şi frumosul cu literatura de azi.

În bine se vor schimba sau nu lucrurile. Cert este că literatura următorilor ani va trebui să fie din ce în ce mai frumoasă, mai onestă şi mai corectă în ceea ce priveşte reperele, cititorul şi, mai ales, propria existenţă.

Faci faţă cu brio publicului, nu te intimidează. Cu toate astea, când ai emoţii?

Absolut întotdeauna. În ceea ce priveşte emoţiile, a fi cuprins nu echivalează cu a fi copleşit. Ajută, e drept, pregătirea de ani de zile în conceperea şi exprimarea discursului public. Fac parte, de ani buni, din Asociaţia Română pentru Dezbatere, Oratorie şi Retorică (ARDOR).

De la ce a pornit povestea cărţii “apasă”? Ce dificultăţi ai întâmpinat scriind-o?

“apasă” a apărut imediat după încheierea alcătuirii volumului. Titlul răspunde, alături de întregul volum, de altfel, unei întrebări ridicate de motto: Alienare, desigur. Dar alienarea cui? (Mariana Marin, Mutilarea artistului la tinereţe). Despre ce alienare să fie vorba? “apasă” şi află! Este, fără îndoială, un îndemn la descoperire. Un îndemn inundat de poveste, de stări, de reactivi.

Este un îndemn la întrebare, în cele din urmă.

Cu dificultate a venit numai hotărârea să mă apuc de treabă. Îmi place foarte mult ce fac dar am conştiinţa faptului că este indicat să fiu foarte responsabil cu ce transmit. Şi de aici au răsărit uşoare dificultăţi.

Am convingerea că literatura poate schimba lumea.

Îţi plac cărţile de poezie care sunt construite unitar sau le preferi pe cele fără un fir care să te ghideze de la început la sfârşit? Ne poţi da un exemplu de volum de poezie care-ţi place din punct de vedere al construcţiei, şi de ce?

Am să îţi răspund cu un poem pe care îl iubesc:

„Introducere în poezie

de Billy Collins

Îi invit să ia un poem

şi să îl ridice în lumină

ca pe un diapozitiv

sau să lipească o ureche de freamătul său.

Eu spun să coboare un şoarece într-un poem
şi să privească în timp ce îşi sondează ieşirea,

sau să păşească în camera poemului

pipăind pereţii după un întrerupător.

Vreau să practice schi nautic

pe suprafaţa unui poem

salutînd numele autorului de pe ţărm.
Însă tot ce vor ei

este să lege poemul de un scaun cu sfoară

şi să-i smulgă brutal o mărturisire.

Încep să îl bată cu un furtun

ca să afle ce înseamnă cu adevărat.”

sau, evitând măcelul traducerii,

„Introduction to poetry

by Billy Collins

I ask them to take a poem
and hold it up to the light
like a color slide

or press an ear against its hive.

I say drop a mouse into a poem
and watch him probe his way out,

or walk inside the poem’s room
and feel the walls for a light switch.

I want them to waterski
across the surface of a poem
waving at the author’s name on the shore.

But all they want to do
is tie the poem to a chair with rope
and torture a confession out of it.

They begin beating it with a hose
to find out what it really means.”

Te foloseşti de propria biografie în această carte, de a altora… sau cum ai descrie acest volum gata încheiat?

Pe a patra copertă a volumului meu, se găsesc două note de lectură semnate de doi poeţi pe care eu îi apreciez foarte mult. Unul dintre aceştia, Ioan Es Pop, spune acolo că sunt „Autobiografic cu măsură, adică la nivelul sugestiei…”. Nimic mai adevărat.

“apasă” este volumul în care descarc învăţăturile cele mai apăsătoare ale adolescenţei mele, sondând, mai mult sau mai puţin entuziast, lumea, aşa cum mi se înfăţişează.