În perioada 25 mai-9 iunie 2010, la Atelier 030202 din Bucureşti, publicul poate vizita expoziţia artistului plastic Mihail Coşuleţu, o expoziţie în care poveştile lucrărilor au multiple punţi de interpretare, unele vizibile, altele scrise. Un parcurs cultural care poate inspira adulţii, iubitorii de animale, voiajorii, pe cei care trăiesc departe de ţărm ş.a.m.d.. Andra Rotaru a purtat un dialog cu Mihail Coşuleţu despre importanţa construirii unei expoziţii cu o structură ce se apropie de tehnicile construirii unei cărţi şi despre legăturile care există între ce se vede şi textul scris.
Dacă scriitorii îşi aduc aminte mirosul cărţilor din bibliotecile copilăriei lor, la tine care sunt primele amintiri legate de tablouri?
Sunt nişte amintiri stranii de când eram foarte mic pentru ca aveam în casă o lucrare, o pictură pe care o puteam citi şi decodifica în toate felurile posibile, fără a avea vreo siguranţă în ceea ce priveşte adevărata însemnătate. Faptul că acea pictură putea reprezenta orice, m-a făcut să-i acord o atenţie cu totul deosebită. Dincolo de acest fond al problemei, nu pot sa uit cum se simţea pânza la atingere, cum mirosea şi cum erau amestecate culorile. Întrebarea aceasta mi-am pus-o şi eu de foarte multe ori, pentru că eram extrem de curios să aflu care a fost prima pictură pe care am văzut-o şi pe care am perceput-o ca atare şi deja îmi este absolut clar că am găsit-o. Se numeşte “Baraj la Râmnicu-Vâlcea” şi, repet, sunt încă fascinat de trăsăturile cameleonice ale acestei pânze. Nici până în ziua de astăzi nu ştiu ce o face mai degrabă baraj la Râmnicu-Vâlcea sau orice altceva. Ca o concluzie, primele amintiri sunt confuze şi încă neclarificate.
Când ai dat la liceul de arte plastice, nu exista o secţie de pictură, dar datorită dorinţei tale de a urma o astfel de secţie, s-a înfiinţat una. Dacă ai asemăna aventura ta „revoluţionară” cu aceea a unui personaj romanesc, care ar fi acela?
Da, momentul meu de glorie! Iniţial, am crezut că ce am reuşit atunci ar fi un eveniment de inspiraţie dickensiană, dar m-am înşelat pentru că ce am făcut eu era mult prea tehnic, mult prea politic, mult prea contemporan. Un soi de personaj revoluţionar dintr-o ţară civilizată, ar putea fi oricine. Cred că cel mai precis aş putea descrie personajul de mai sus ca fiind un ipotetic Jean Valjean portretizat de Umberto Eco într-o satiră.
Pe vremuri, artiştii aveau protectori („benefactors”) şi traiul lor era îmbelşugat de multe ori. În zilele noastre, o persoană ce termină Artele Plastice trebuie să facă şi alte lucruri pentru a se susţine financiar, în anumite perioade ale vieţii: coperte de carte, ilustraţii grafice de carte, cataloage promoţionale, joburi în publicitate etc. Cum şi când ai câştigat primii bani de pe urma talentului tău şi cum ai continuat apoi?
Prima oară am vândut două picturi, în urmă cu unsprezece ani, profesoarei mele de biologie contra unei sume deloc modice pentru vremea aceea. Această vânzare nu a deschis un drum comercial propriu-zis, pentru că vânzările au devenit din ce în ce mai răzleţe şi din această cauză am şi renunţat la dimensiunea dickensiană a “speranţelor”. După ce mi-am terminat studiile la Universitate, am fost nevoit să îmi iau un job în publicitate, domeniu în care lucrez şi acum.
Într-un dialog cu vizibilul, ce rol are textul scris, pentru tine?
Unul foarte important. În tot ce înseamnă “construcţia” unei picturi, de la ideea iniţială până la ultimele intervenţii, eu îmi alcătuiesc inventarul propriului limbaj din texte scrise.
Mulţi artişti sunt motivaţi sau susţinuţi de imagini. Pentru mine, în mod bizar, este mai important conţinutul scris care îmi generează o idee. În marea majoritate a picturilor mele încerc să prezint anumite stări, anumite personalităţi, anumite relaţii între personaje… în fine, stări de fapt ce sunt proprii mai degrabă unui roman decât unui inventar plastic. E adevărat că acest roman nu este întotdeauna unul cursiv sau, în accepţiune tradiţională, narativ şi coerent. Probabil că la sfârşitul carierei mele, dacă cineva va strânge la un loc toate lucrările, s-ar putea să se compună într-un fragment romanesc destul de coerent.
De multe ori, scriitori celebri au fost şi pictori, şi muzicieni. Exprimarea multiart e o cale de urmat pentru tine?
Da. Eu chiar cred că un talent autentic, o înzestrare reală poate genera o operă semnificativă pe mai multe fronturi. De aceea nici nu mă miră că foarte mulţi scriitori celebri au fost şi pictori sau muzicieni. Eu cred că estetica unei opere de artă îşi păstrează coordonatele, indiferent de mediul în care apare. Sigur, de cele mai multe ori artistul excelează într-un anumit domeniu sau, cel puţin, îşi canalizează mai multe resurse către un domeniu în detrimentul celorlalte.
În ceea ce mă priveşte pe mine, pot spune că am încercat numeroase alte medii de exprimare, dar că nu am ajuns în punctul în care să pot spune că mai am şi alt fel de preocupări.
De multe ori, nu există o bună coordonare între ce se vede şi ce se transmite. La fel se întâmplă şi cu scriitorii şi cărţile, şi ceea ce transmit ei. Cât de anevoios e parcursul unei astfel de limpeziri, în artă?
Eu consider acest aspect ca fiind unul dintre cele mai importante. Coordonarea dintre intenţie şi rezultat mi se pare crucială. În acest sens mi-am conceput şi ultima expoziţie, în care am avut lucrări unde am încercat să fiu cât mai explicit cu putinţă, şi lucrări aşa-zis deschise, unde în locul explicitului şi al mesajului clar, am reuşit să generez un cadru pentru o formă de dicteu automat, care să comunice cu cel ce se uită ca un adevărat interlocutor. Bineînţeles că o comunicare totală şi o limpezire în acest sens sunt puţin probabile. În primul rând, pentru că eu nu stăpânesc în totalitate pictura pe care o fac şi, în consecinţă, nu pot să cer privitorului să înţeleagă mai mult decât mine. Dar mă bucur când acest lucru se întâmplă!
Anevoios este puţin spus. Pot fi momente de agonie sau clipe de mulţumire interioară vizavi de parcursul acestui proces de limpezire. Nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un proces cursiv, liniar sau satisfăcător.
În ultima vreme, tot mai mulţi scriitori optează pentru cărţi scoase în tiraje mai mici, dar care să fie mici obiecte de artă, cărţi-obiect. Ce ţi se pare folositor într-un astfel de demers? Se poate schimba faţa industriei editoriale prin astfel de „mici bijuterii”?
Mi se pare extrem de atrăgător conceptul de carte-obiect. Mi se pare un avantaj să poţi interacţiona şi în acest fel cu o carte. Să aibă, în fond, o dublă personalitate. Gândind un astfel de program editorial sau independent îţi poţi apropia cititorul mult mai uşor şi mai plăcut. Eu sunt un mare “consumator” de obiecte, artefacte cu dublu rol: pe de o parte, acela de obiect decorativ fără foarte mari cerinţe de înţelegere estetică şi pe de alta, acela de “vehicul de transport” al conţinutului. Bineînţeles că industria editorială se poate schimba dacă este adoptată şi implementată această direcţie, iar actul de a cumpăra o carte devine şi mai intim decât era.
Când pictezi, care sunt sursele tale de inspiraţie? Cât de profitabil ţi se pare pentru un artist să fie deschis şi altor domenii ale culturii?
După cum spuneam adineauri, textul scris are o foarte mare importanţă în laboratorul meu artistic. Ceea ce fac eu este literalmente o consemnare şi, în consecinţă, sursele mele aparţin cumva livrescului. Pentru fiecare pictură eu mă documentez ca pentru un roman.
Nu numai că mi se pare profitabil, e un imperativ! Artistul care nu ia în calcul ampla dimensiune a sferei culturale este, tehnic vorbind, un ignorant. Deci, pentru un artist, studiul intercultural este obligatoriu.
Ai vrut vreodată să porneşti lucrul la un tablou, inspirat fiind de vreun personaj de roman, de o temă literară?
Sigur că da, fie că doream să construiesc un anumit tip de personaj, cu un anumit tip de portret sau o anumită conjunctură, o anumită relaţionare interumană sau o anumită scenografie. Când spuneam că îmi documentez fiecare pictură ca şi cum mi-aş face documentarea pentru un roman, exact la asta mă refeream! Fie concep de la zero un scenariu artistic, fie preiau o scenă, un personaj, o stare de fapt deja existentă într-o carte sau alta şi o interpretez în cheie personală, încercând să dau şi eu viaţă aceleiaşi cărţi.
Dacă se spune că poezia nu se vinde, cum e în cazul lucrărilor de artă? Ce merge, ce nu se vinde, unde e hiba?
E foarte greu de răspuns la această întrebare. Poate, pentru această criză, vina este împărţită între artişti mult prea criptici şi reticenţi în a da cheia de citire, şi publicul insuficient pregătit şi fără o disponibilitate reală pentru artă, fie ea poezie sau pictură. Undeva în contextul acesta general probabil că se poate intra în amănunt pentru fiecare caz în parte şi astfel s-ar putea stabili un diagnostic. Eu cred că încă suntem o piaţă artistică extrem de tânără, nu aş îndrăzni să spun emergentă, pentru că dacă ar fi aşa, ar fi mult mai dinamică. Astfel stând lucrurile, nu avem altceva mai bun de făcut decât să producem în continuare şi să sperăm că piaţa bunurilor culturale ne va prinde din urmă.
Dacă scriitorii au USR-ul, artiştii plastici au UAP-ul. Te interesează să activezi într-o astfel de organizaţie?
Nu. Nu cred în cooperative.
Nu există o asociaţie a graficienilor de carte, deşi sunt numeroşi şi deşi atât scriitorii cât şi graficienii au nevoie unii de alţii. De ce o astfel de colaborare nu se soldează cu un „mariaj” organizaţional?
Pentru că ambele categorii fac parte din acelaşi context emergent, subdezvoltat, dacă vreţi. Criteriile valorice sunt deseori bizare şi improprii. Cele două domenii sunt în dificultate ca entităţi individuale, iar în momentul în care cele două se unesc nu poate să iasă decât ceva foarte mare şi care nu funcţionează. Experienţa cumulativă a rodajului cultural este cea care poate aduce lucrurile înapoi în firesc.
Expoziţia „Portret de familie. Mad Pets & Englishmen ” de la Atelier 030202 (strada Sfânta Vineri nr. 11, Bucureşti) are un discurs pe care-l prezinţi publicului avizat şi neavizat, în dorinţa de a-l înţelege. Cât de greu ţi se pare să transmiţi o astfel de poveste, de statement, prin pictură şi nu prin cuvinte?
Înainte de toate trebuie să explic ce fel de discurs prezint în această expoziţie, pentru că deşi este unitar din punct de vedere estetic, acest proiect are două direcţii. Una de figuraţie fără echivoc, în care lucrurile sunt, sau ar trebui să fie, clare, explicite şi o alta, de reprezentare neexplicită, cu posibilităţi mari de interpretare individuală, al cărei mesaj se recepţionează selectiv, ca atunci când ne uităm la nori şi descoperim o formă sau alta. Acesta este punctul de plecare al expoziţiei, iar statement-ul meu se oferă publicului gradat şi cu alternanţe între explicit şi obscur. Nu am vrut să fie un tip de exprimare unilaterală, în care toţi oamenii se simt atraşi de aceeaşi lucrare şi încurcaţi de o alta. Am încercat să evit suprapunerile şi să ofer fiecărui privitor în parte o paletă cât mai largă. În ceea ce priveşte modul de transmitere, trebuie să spun că mi-a fost mult mai uşor să transmit mesajul apelând la scurte pasaje de text, care să scutească privitorul de eforturi intelectuale inutile.
Te vezi într-un viitor îndepărtat sau mai puţin îndepărtat într-un album editat, de exemplu, de Taschen?
Aş minţi să zic că nu.
Există o dorinţă mare a artiştilor de a li se tipări albume de artă. Un spaţiu în care, de obicei, scriitorii şi artiştii se întâlnesc. Cine ai dori să-ţi scrie textele de prezentare, dacă ţi-ai alege un scriitor contemporan?
La momentul prezent, nu mi-e foarte clar cum mă poziţionez din acest punct de vedere. Ar trebui să-l cunosc foarte bine pe acel scriitor şi el, la rândul lui, ar trebui să fie extrem de bine familiarizat cu opera mea, operă care, tehnic vorbind, încă nu există. Deci nu am cum să dau un răspuns acestei întrebări.
